Eram în mașină, veneam de la Măgura sâmbătă seara. Eram dărâmați după o zi caldă de lucru și era întuneric afară și o toropeală așa, la limita dintre somn și iritare. Numai la noi oboseala is so close to enervare. Și tăcând așa, copilul cu capul în palma mea sugând zgomotos din suzeta ei, soțul moțăind în față, mama zice deodată ia uitați-vă la lună. Ne uităm la lună. Unde? Cum unde, ce, sunteți chiori? Uite-o colo, mare cât o casă, aproape.

-Nu e luna, c’ești copil? a zis tata.

-Ba da, e luna. Vă spun eu că e luna, a zis mama. Nu am văzut niciodată o lună așa mare și așa aproape de pământ. Și așa roșie, a zis mama.

-Păi pentru că nu e luna, a zis tata.

-Ba e luna, domnule, e luna. Ascultă ce spun eu. E luna. Și nu-mi place deloc. Nu-mi place cum arată, a zis mama ca un doctor în fata unui picior cangrenos.

Copilul alarmat a început și el din blegeala lui să sugă mai tare din suzetă și să se uite în toate părțile.

-Nu e luna, e un balon la Vernești deasupra Hanului lui Matei. În Vernești. E acolo un han.

-E pe dracu! A zis mama. Unde Vernești?! E luna toată ziua. Și nu-mi place.

Eu am intrat automat în starea de groază (că eu trec de la armonie la groază cu viteză, în câteva secunde).

-Da de ce nu-ți place, ce are? am întrebat eu.

-Păi uită-te și tu cum arată! E normal?! m-a întrebat mama ca pe proștii cu muci la nas.

-Păi ce-are? Am mai îndrăznit eu, mai bine nu-ndrăzneam.

Mama țipând:

-E anormală, e mare și roșie și prea aproape de pamant, aia are!

-E la Vernești, a zis tata.

-Mțț, ești culmea, a strigat mama de luptă. Cum la Vernești! Nu fi căpos. Pe dracu la Vernești. E luna pe cer, nu la Vernești.

Mie, dacă nu se supăra mama în halul ăsta, îmi cam plăcea. O fi fost ea la nivelul caselor, dar era frumoasă, nici în copac nu ajungea, părea gravidă și din cauza burții nu mai putea sări pe cer. Poate chiar înghițise un balon. Balonul de la Vernești, de la Hanul lui Matei. Copilul, agitat ca o gaină, întorcea capul în toate părțile sugând vehement din suzetă, doar doar o întelege de ce ne certăm.

-Da de ce nu e bine? De ce nu e bună luna asta?

Și atunci mama Șeherezada începu, mai calmă:

-Pentru că în ’84 când a fost cutremur, tot o lună de-asta a fost.

Aaaaoleu, m-am zgribulit eu. Mi-e frică. Tăcere. Nimeni nu mai zice nimic. Pe acest fond de tensiune, soțul doarme de-a binelea. Lui nu îi e frică.

Mama: în ’84 la cutremur sau a fost în ’86? Ba nu, în ’91.

Tata: în ’86.

-Ete în ’86, în ’91, zice mama.

-Ba nu, în ’84 zic eu. Și încep cu argumentele: în ’84 dormeam tu, eu și Bogdan în pat, abia ne culcasem. A început noaptea și am sărit cu toții afară. În ’86 a fost Cernobâlul, atunci eu eram la Măgura. În ’91 era zi, eu eram acasă cu tata, tu erai la serviciu la Casa Corpului Didactic și am venit să te luăm acasă, după cutremur.

Liniște. Se calculează.

-Da, așa e, recunoaște cu greu mama. În fine, deci în ’84 așa arăta luna. Am ieșit afară îngroziți și alergam pe Unirii cu tine și cu Bogdan de mână și când mă uit înapoi, văd o lună imensă, roșie, cu o figură aprigă, acrită, supărată. Mi-a rămas pe veci în minte.

O ascult pe mama, îmi place povestea asta care de fapt nu-mi place. Mi-e  frică, dar îmi rămâne în minte imaginea lunii ciufulite și mama, cu părul ei de gorgonă, ținându-ne de mână pe noi copiii și privind înapoi spre lună: pleacă de-aici urâto, lasă copiii în pace, dispari. Liniște în mașină.

-Dar există vreo legătură între lună și cutremur?, mai încerc eu timid ca proasta.

-Păi desigur, zice mama convinsă. La Dan Diaconescu au și anuntat cod portocaliu de cutremure, de vreo 2 zile. Susținut și de Institutul de Seismologie.

-Aiureli, a zis tata.

-Ete aiureli, a zis mama. E lună plină.

-Și tâmpitul ăsta cât de cinic poate să fie să bage panica în populație așa gratuit, zic eu, eu fiind cea mai speriată.

-E pentru audiență, a zis tata.

-Nu se știe niciodată, a zis mama.

Cert eu am o cădere de glicemie de frică. Soțul sforăie ușor.

-E abia 9.20, zic eu încercând să dreg gafa lunii.

-Și? se îmbufnează mama.

-Păi nu a avut încă timp să urce ca lumea pe cer.

-Ete n-a avut timp.

-Ia uitați-vă la luna asta. N-am văzut niciodată o lună așa aproape, se trezește și sotul.

Tata:

-Na că am trecut de Vernești, deci da, e luna.

-Păi eu când îți spun, să mai asculți și tu de mine, zice mama. Că știi bine că eu am mereu dreptate.

-Ete ai mereu dreptate, a zis tata.

Copilul plescăie scârț scârț. Eu nu mai am stare. Dacă se cutremură. Dacă pică pe noi. Dacă ne cade tabloul cu flori de câmp în cap. Dacă baia nu e sigură, cum zice mama. Unde fugim? Peste tot sunt blocuri. Peste tot mașini. Oameni. Unde? Deci nu avem unde fugi. Asta e, nu avem unde. Murim ca șoarecii.

Pe la fabrica de bere parcă parca luna s-a mai ridicat puțin, dar e brăzdată de doi nori perfect paraleli și subțiri.

-Arată de speriat, a zis mama.

-Zici că e un balon, a zis tata.

-Zici că e un balon, a zis și mama.

-Zici că e un abajur din acela de fire presate, de la fondul plastic, am zis eu.

Iar tăcere.

-Zici că e luna, a zis soțul.

Am intrat în oras. Luna nu s-a mai văzut deloc, atacată brusc de un val de rușine, parcă și-a dat spontan seama ce făcuse.
Mult mai târziu am văzut-o între două blocuri de 10 nivele, chiar în fața blocului nostru de 4. Era normală, își revenise, galbenă, înaltă și senină. Toți patru am admirat-o, mama a răsuflat mai ușurată, iar eu am prins ceva curaj să merg la culcare.