Maria Limbutu s-a născut demult. Ca toate femeile din Măgura, până în 50 de ani nu a purtat basma, apoi a purtat basma. E o linie sigură în viața unei femei de la țară care delimitează capul liber de capul acoperit. Am citit că femeile începeau să poarte basma din momentul măritișului. Nu știu dacă regula aceasta a funcționat vreodată la Măgura sau dacă a existat, eu nu am prins-o.
Maria Limbutu se chema așa în acte. Toți o știau de Rica, iar cei mai tineri ca ea o strigau tanti Rica.
Locuia peste drum de noi, pe deal și ani de zile a fost un fel de spion, vezi să nu te vadă Rica, vezi să pui un capac pe oală când te duci la bucătărie, să nu mai vadă și Rica ce am mâncat, nu număra banii în curte, că te vede Rica și zice că învârtim banii cu lopata. Rica era undeva la jumătatea drumului spre Dumnezeu. Puțin deasupra noastră, că avea casa în deal, ea era deci ochiul atoatevăzător și mai sus, fără să dea semne că mereu vede ce am mâncat la prânz sau cât a adus poștașul pensia, Dumnezeu și sfinții.
Când a ieșit la pensie, din spion a devenit un paznic sever, capricios, dar la îndemână. Ne trezeam cu un telefon de la Măgura, se ducea divale la poștă să ceară convorbire cu Buzăul. Să știți că a căzut tanti în curte și nu se simte bine, noroc că am văzut-o eu, că acolo o găseați, rece. Să veniți cu medicamente sau să o luați la doctor, voi știți.
Mamaie era mai în vârstă ca ea, Rica o striga “tanti” și îi vorbea cu dumneavoastră. În tinerețe nu au prea avut multe de împărțit în afară de vecinătate, care la țară e un fel de înrudire. Nu te ai rău cu vecinii decât în cazuri extreme. Rica lucra ca infirmieră la Pârscov, dimineața lua bicicleta și cu aceleași mărgele imitație de chihlimbar la gât, pedala în grabă spre spitalul din satul vecin. Mie mi se părea frumoasă și când trântea poarta în grabă să urce pe bicicletă, lăsa în urmă un parfum dulce, luat la kilogram de la magazinul de divale. Nu purta deci batic pe cap și era mândră, ai fi zis că nu va îmbătrâni niciodată. Așa credeam eu, așa credea și ea.
Nu a avut copii și a fost măritată cu Ion Limbutu. Slab, înalt și nu foarte inteligent. Rica s-a iubit cu toată partea bărbătească din sat dispusă la așa expunere. Când venea la ea, amantul momentului venea cu mașina de serviciu. Acasă era veșnic Ionel.
-Ienele, du-te pân’ la nea Gică și ia niște țuică, să bem și noi și să-l cinstim pe omul ăsta. Eu pun aluatul de gogoși la crescut.
Ienel venea la noi, tataie îi dădea fără chef țuica, era pe datorie și de multe ori nu o mai plătea deloc. Traversa înapoi la ei și o vreme era liniște, apoi Ienel ieșea beat mort în fața porții și se așeza pe băncuța de sub nuc. Camionul musafirului rămânea o jumătate de zi parcat în fața gardului lor ondulat. Când bea, Ion Limbutu primea stropi de lumină în cap și avea revelații nefolositoare:
-Ea o fi zicând că sunt prost, că io nu mă prind ce face ei acolo, lasă mă Ienele că e om bun, mă ia mereu cu camionu iarna și mă duce la spital, să nu mai trec prin ger, că numa io știu cum e, nia nia nia, o imita el vorbind singur sub nuc.
Când mă plictiseam prin curte, fără Dragoș, mă duceam pe la ei să mă joc. In zilele de genul acela, mamaie nu-mi dădea voie. Ce ai tu de vorbit cu ei, lasă oamenii în pace.
Seara se termina cu scandal la ei, camionul pleca și din curte se auzeau țipete, mai ales vocea ei, înjurându-l că e un bețiv nenorocit și că n-a facut nimic la viața lui, că dacă n-ar fi ea, cu salariul ei, nici n-ar avea ce mânca, că el numa băutură, băutură, băutură.
Ani de zile așa a arătat spectacolul de vizavi de noi. Rica nu prea avea treabă când era acasă, aveau o casă și o curte foarte mici, nu își doreau mai mult. Principala participare la viața socială a satului era să stea pe banca din fața casei, să îi privească chiorâș pe cei care trec pe drum în sus, să îi întrebe pe cei care trec la vale de unde vin, ce au făcut acolo, ce mai e pe acasă, ce mai face vecina lu Mutu lu Sica, mai trăiește cu ăla cu nevasta șchioapă? Și râdea răutacios, lupul moralist, să arate că nimic din ce se întâmplă în sat nu îi e străin.
Când s-a pensionat, a început să se apropie de mamaie.
-Stai și mata la poartă, cu mine, nu mai tot trebălui, pentru cine te omori atâta?
La noi în curte nu era nici bancă în fața porții, nici timp. Bunicii aveau o gradină mare, animale, croitorie, tâmplărie, mamaie avea nepoată de crescut și mamă și soț de hrănit.
Divizarea lumii în statici și activi li se părea tuturor firească. Mamaie răbufnea câteodată: dacă n-ar sta toată ziua la poartă să toace pe toată lumea, ar avea ce-i trebuie, nu mi-ar cere și bulion de roșii, și dulceața, și ceapă și cartofi și aia și ailaltă.
Când moartea a lovit țâfnos la noi în curte și mamaie a rămas năucă, neînțelegând ce i se întâmplă, Rica s-a apropiat și mai mult. Faptul că ea nu avusese copii s-a suprapus peste moartea lui Gabi de la noi și atunci s-a comportat de parcă și ei îi murise fata.
Ani de zile nu am amintiri legate de ce s-a întâmplat la tanti Rica și nenea Ionel, cum s-a creat podul invizibil între cele două curți și cum tanti Rica a preluat copiile de la cheile importante ale casei, a devenit omul de bază în curte când mamaie era la noi la Buzău sau când a îmbătrânit așa de tare că nu s-a mai descurcat singură. Rolul de șefă peste găini i-a dat mândrie, avea un rost. Între timp a murit blând și discret Ion, de parcă nici nu fusese vreodată în curte. Rica a început să se vaite că e a nimănui, că ce viață bună a dus ea cu Ienel, că nu i-a dat Dumnezeu copii și acum la bătrânețe nu e nimerea să îi deschidă și ei ușa. Florica și alea unde face ulița un colț ziceau că nu a vrut de fapt copii la tinerețe, că o încurcau. Acuma na, să plângă. Cine s-a chinuit la tinerețe are cine să-i deschidă ușa la bătrânețe. Săracu Ienel, ce soț bun a fost. Dacă mai trăia el, nu-i bătea ei viscolul prin crăpăturile de la ușă. Că așa cum au fost ei săraci, tare s-au mai înțeles, se văita tanti Rica mai departe.
Și ca să-și arate iubirea neofilită pentru cel plecat, tanti Rica și-a organizat viața între parastase și pomeni costisitoare. Cum termina un parastas, cum strângea iar bani și făcea noaptea planuri organizatorice să îl trântească pe următorul. Data viitoare o să pună și piept de curcan, cumpără doi curcani de la Tita și face un pilaf și face și sarmale, să nu pară săracă, să zică lumea că n-are, că nu face. Și să-i fie lu Ienel pe lumea ailaltă. Și cumpără și țuica de caise de la Nae și vin de la George al Silviei.
-Io cred că numa beat umblă Ienel al ei pă lumea ailaltă, a zis Florica. Ce l-a blestemat Rica pe lumea asta că bea, da ce-i face pă lumea ailaltă!
Spațiul dintre parastase îl mai umplea cu comentarii răutăcioase la adresa tuturor și din cămăruța ei din deal urmărea ca dintr-un observator cosmic mersul lumii la deal sau la vale, de la est la vest, de la viață la moarte. Sta ascunsă după perdea, făcea ochii mici și nu ierta pe nimeni. Ia uite-o și p-asta a lu Silvică, umblă cu grăsanul ăla din Pârscov, dacă n-o fi gravidă mare lucru, că cică i s-a făcut rău când aștepta autobuzul în stație. Ia uite, trece și uscata asta a lu Pompile, las-o încolo de proastă, stă cu bețivanu ăla, lasă că bine îi face, o proastă, dacă n-o duce capu, să-l lase naibii și să se ducă. Tare mi-a fost silă de omu bețiv, n-aș fi staaaat, Doamne ferește.

Când bătea clopotul lung și greu, ieșea precipitată din casă, pe scări și scruta cu privirea valea, sperând că trece careva. Când în sfârșit vreun măgurean străbătea toropeala verii pe uliță, tanti Rica striga ca ăla care făcea aprovizionarea la alimentară: Avem mort! Cel care trecea pe drum cu gândul la ale lui sărea cât colo, că n-o văzuse sus pe trepte, în spatele nucului. Părea fericită când dădea verdictul: i-auzi, a mai crăpat unu! Care o fi, știi mata?
Și intra înciudată înapoi în casă dacă omul de pe drum nu știa cine murise, ca s-o informeze și pe ea.
A tot negociat cu diverși de prin sat, nepoți, veri, copii ai vecinilor, pe rând, să stea cu ea, să le facă acte pe casă și ăia să se angajeze că au grijă de ea până moare și că îi fac, neapărat, parastasele până la șapte ani. După o lună de miere în care Rica se purta mieros și îi lăuda ce minunați sunt, începeau conflictele. Că i-au furat, că i-au stricat, că sunt niște destrăbălați perverși în casa ei și i-au murdărit lenjeria și i-au rupt patul cu curvăsăreala lor. Peste tot în lupta ei pentru o bătrânețe liniștită vedea numai perverși și curve. Toți plecau de la ea în scurt timp, scârbiți de spectacol. Și cum termina cu unii, o lua de la capăt cu alții, pe care ni-i prezenta drept adevărații, minunații ei copii de suflet. Pentru o lună, maxim două. Urma divorțul.
Când mergeam la Măgura treceam neapărat și pe la ea să o vad. Mă lua de la poartă. Bine că ai venit, că cine știe cât oi mai trăi și eu. Au murit de când n-ai mai fost p-acasa a lu Bughiurlan, Giurgea ( a bătrână), a lu Tăbârcă, băiatu cel mare al lui Gicuță și (ca și cum îmi prezenta o realizare în familia ălora) chiar acum două zile Gicuță.
-A murit nea Gicuță???
Ea, cu ton răspicat ca să rămână definitiv, să nu cumva să-mi fac speranțe:
– Da. A murit. A crăpat în somn. Nici n-a știut ce-i aia.
Și continua număratoarea morților pe degete: Buzuloaica, Stan după muche, Safta de la șosea, Tincuța lu Vasile a lu Mutu, ( ăla care a vândut casa la unii de la București că cică să aibă grijă de ei la bătrânețe și cân colo ăia i-a mutat într-un grajd și acolo au rămas, ca vitele)…
Se mai gândea cu ochii în nuc, să nu cumva să uite pe vreunul.
-A, și soacra lu Lică, aia de la șosea.
Habar n-aveam cine sunt toți ăștia, numele lor îmi erau cunoscute ca niște povești vechi, dar după atâția ani de când plecasem, uitasem cine sunt toți morții ăștia grăbiți să plece în număr așa mare pe deal, lângă biserică.
-Bătrână? Ziceam și eu așa, să zic ceva.
-E, nu chiar bătrână. 78 de ani. Leat cu mine. Da s-a măritat înaintea mea.
A suferit mult când a murit mamaie. Ne-a spus că ea a știut exact când va muri, că așa i-a transmis cucuveaua din teiul nostru.
Acum purta basmaua legată în față, mărgelele imitație de chihlimbar le dăduse uneia din presupusele moștenitoare și acum spunea că aia i le furase. Se îmbrăca în negru și făcea parastase-festinuri, supărându-se și blestemând că vecinii nu prea mai vin și rămâne cu atâta mâncare nemâncată, păcat de munca ei și de Ienel pe lumea ailaltă, că stă cu mâncarea în față și nu se poate atinge de ea. Zăcea patru zile după un parastas pentru Ienel. Dacă se mai nimerea altă pomană în zonă, vecinii se duceau acolo, mort mai recent, mai schimbăm și noi mortul și adresa, zicea Gică. Tanti Rica o lua ca pe un complot local, cu tot cu popă. Lasă că or să vadă ei, data viitoare nu mai chem pe nimeni, îi chem pe ăia de pe muche dacă-i p-așa, dar chiar în halul asta, așa bătaie de joc? Lasă că vedem noi. Și trântea cu venin poarta. Toamna zicea că nucul nu are nuci pentru că lumea e perversă și cât timp stau noaptea pe banca ei să preacurvească, tinerii îi mănâncă nucile. Ce, o credem proastă? Ea știe. Când ajutau vecinii la bătutul și culesul nucilor, urcau sacii în podul ei. Deja iarna, pe la primele colive, se plângea femeilor care veneau să o mai ajute că cineva i-a furat nucile, știe ea cine. Cum, bre? se enervau alea. Uite sacii în pod, cine să-ți fure ceva? Și tanti Rica avea mereu răspunsul gata: mi le-au schimbat. Astea sunt cât niște căcăreze de capră, eu aveam ditamai nucile în pod.
Râdeau toți gândindu-se la hoțul de treabă care la lumina lunii pigălește la nuci, pus pe furtișag, dar nu pe pagubă totală.
Nu mai zic cum a murit. S-a dus simplu, bătrânește, în alb și negru. Femeile care o păzeau să treacă Dincolo urmăreau cu sufletul la gură Furtună pe Bosfor. Cam așa se moare când nu ai copii și Ienel s-a dus.
Vreo șase luni de zile nu m-am putut uita spre căsuța ei din deal. La vreo lună după ea a murit și nucul, dar lalelele au continuat să înflorească în grădină, printre șiroaiele de apă de ploaie care curg din deal spre gardul ei, pe lângă casă, ca un lapte negru.