Făceam baie sâmbăta, că a doua zi mergeam la biserică. Baia, cu gresie, faianță și cadă, era în casa mare. Pe vremea aceea, să ai baie ca la oraș, în casă, cu cadă și veceu, era o raritate. Cumva ne mândream cu asta, că tataie era așa priceput. Numai  că exact ca orice raritate, nici nu o foloseam. Era ca o bijuterie pe care ți-o pui la ocazii, apoi când vii acasă o pui din nou în cutia ei și o îndeși în sertar, să nu se strice. Așa foloseam noi baia. Bunica nu venea niciodată în casa mare să facă baie. Nu se simțea în largul ei în lumea nouă la care lucra tataie. Ea avea ritualul ei sâmbătă seara, începea devreme pentru că se mișca greu din cauza spatelui aplecat, dar și pentru că toate operațiunile durau mult. Căratul apei de ploaie, că nu era bună cea de fântână, datul copăii de lemn jos din pod, pregătitul hainelor curate, săpunul de casă, gazul pentru păr, pieptenele de os, încălzitul apei pe sobă. Toate durau. Bunica se spăla în căsuța de aur, unde locuiam cu toții. Doar sâmbătă seara drumurile noastre se separau. Ea încuia ușa bucătăriei din căsuța de aur, ca să se spele în tihnă, eu plecam cu mamaie în casa mare, să îmi facă baie în cada. Baia devenea iar o bijuterie scoasă din sertar. Lucrurile erau mai simple în casa mare, trebuia pus boilerul în priză, făcut focul din timpul zilei și în baie și în camera unde dormeam, lângă mașina de cusut Singer. Gardul de lemn care separa cele două curți (cea din spate, cu animalele și căsuța de aur și cea de la drum, cu grădina, florile, fântâna și casa mare) separa invizibil și civilizațiile. În fundul curții trăiam cu toții în altă generație unde bunica era conducătorul și ultimul mohican al acelei lumi, în casa mare eram cu un pas înainte în modernitate și arzând niște etape, aveam ceva lux la îndemână, ceva care era util când veneau musafiri de la oraș sau mama și tata.

Mamaie mă striga pe la șase seara să mă pregătesc, să plece Dragoș acasă. Nu-mi plăcea să fac baie. Nici Dragoș nu voia să plece acasă. O tot lungeam prin curte. La șapte jumătate mamaie îl scotea din curte și mă ducea în baie. Toamna și iarna era minunat să vin din frig de afară și să intru în baia bleu ciel care duduia de căldură. Mama nu ar fi tolerat să mă spăl în copaia de lemn sau să mă spele cu săpun de casă. Eu aveam șampon de mere, mirosea dulce acrișor și părul meu ondulat și lung devenea moale ca o pisică blândă. Dragoș se spăla în copaie, cu săpun de casă, mirosea sec și părul lui era aspru și auriu. După ce mă limpezea bine, mamaie mă usca cu feonul adus de mama, special. Nu-mi plăcea deloc operațiunea aceasta, dar trebuia, că altfel, dacă răceam, mama s-ar fi supărat tare pe amândouă.

Pentru că nu mai puteam ieși prin frig noaptea înapoi spre căsuța de aur, noi două dormeam în casa mare, cu tataie. Îmi plăcea noutatea aceasta, dar după o vreme tânjeam după înghesuiala de dincolo, unde bunica dormea sâmbătă noapte singură. Voiam înapoi și-mi era dor de ea.

A doua zi dimineață, cu părul ca o mică Gorgonă, mă îmbrăcam cu hainele bune aduse de mamaie de la pian și fugeam în căsuța de aur. Bunica aștepta pe pat, gata de biserică, cu broboada pusă peste cap și umeri, nemâncată și solemnă. Strălucea ca un Sfinx. Și era cea mai frumoasă revedere dintre două ființe curate, coborând din lumi diferite, la capete opuse de viață, după o despărțire scurtă. După ce mă năpusteam asupra ei s-o pup și ea zicea semi-supărată: stai fetică, îmi boțești haina!, plecam toate trei la biserică.