Florica era dușmanca de moarte a Ricăi. Cu destine diferite, s-au adunat pe aceeași uliță unite de un bărbat șchiop și strâmb. Venise din alt sat și se mutase cu cei patru copii la Costică, al doilea bărbat, care și el avea trei copii fără mamă, slabi și murdari. Florica s-a trezit cu șapte copii. Avea 29 de ani și era deja văduvă. S-a gândit că decât văduva Ciutei, cu patru copii, mai bine femeie măritata de-al doilea în Măgura, cu șapte copii. S-o descurca ea cumva. Florica s-a mutat în casa unde face ulița un colț, față în față cu tanti Dorina, mama Silviei. Acolo era colțul rău, stăteau bârfitoarele și urâtele alea care toată ziua stau la taclale și n-are nimeni nicio treabă. Așa le eticheta Rica, trei case mai încoace, spre deal, față în față cu noi. Rica nu avusese copii și era sora lui Costică. Pentru ea, cei șapte copii se împărțeau în ăia patru răi și amărâții ăia trei, fără mamă. Până când s-a recăsătorit Costică, cei trei hălăduiau înfometați și jegoși de colo-colo, lăsați în urmă de o mamă fără instinct. Rica nu i-a căinat cine știe ce și nu i-a luat la ea să îi îngrijească, deși erau vecini. Cum a apărut Florica, a început războiul. Lucrau în schimburi la spitalul din Pârscov, Rica îngrijitoare, Florica bucătăreasă. Veneau acasă în momente diferite, Rica la patru, Florica după șapte, când li se servea pacienților ultima masă. Certurile lor alternau cu perioade de pace falsă, ca niște anotimpuri. În perioadele bune, poarta Ricăi se trântea într-un anume fel și știa toată ulița că Florica era la Rica, să mai pună și ele țara la cale, ca două cumnate. Nu se auzea decât un zumzet întrerupt de râse și nu înțelegea nimeni mai nimic din bârfa lor cântată ca un blestem peste sat. Apoi una zicea ceva care o deranja pe cealaltă și cearta se pornea, fiecare stând pe treptele casei ei si urlând peste uliță la cealaltă, de-a lungul celor trei case care le despărțeau. Era o salbă permanentă între căsuța din pământ, dată cu var bleu a Floricăi și păzită de o tufă înaltă de Trompeta Îngerilor și casa de pământ dată cu var alb a Ricăi, o salbă formată ba din cuvinte-șerpi, ba din cuvinte-miere. Nu știai niciodată cum se roteau mărgelele salbei și cum începea brusc o nouă pace sau un nou război. Florica era departe de noi, nu neapărat ca distanță, cât mai ales socialmente. Mamaie se saluta cu Florica și ai ei, dar cam aici se încheia socializarea. Rica se simțea prietenă cu mamaie și când între cumnate se instalau frigurile războiului, Rica era mai toată ziua la noi să raporteze tonele de venin pe care le descărca Florica: nu are grijă deloc de amărâții ăia ai lui Costică, gătește în bătaie de joc, duce vorba despre Rica prin sat și la spital cum că ar umbla cu unul și cu altul, sub ochii lui Ionel, e numai pusă pe ceartă, a dezbinat-o pe Rica de fratele ei cu care era așa apropiată, Costică, mare prost dacă s-a lăsat prostit așa de o muiere. Și nu orice muiere, una cu patru copii și care a mai ținut un bărbat înainte! Alta n-o mai fi găsit! Da de, când umblă femeia cu farmece pă colo și pă colo, sucește capul cui vrea ea, insinua Rica la final, dând lovitura de teatru cum că Florica se ocupă cu vrăji.

Când era pace, Rica nu mai venea la noi. Dacă în timp ce se ducea de patru ori pe zi pe la Florica o vedea pe mamaie în grădină, îi zicea din mers, ca o scuză: ce să fac, mă duc pe la amărâta asta de cumnată-mea, că-i e greu și ei cu șapte copii, n-a avut o viață ușoară, a mai rămas și văduvă de tânără… Ce să facă?

Nu peste multe zile, auzeam iar strigarea peste cele trei case, de-a lungul uliței, ca un ritual care făcea parte din viața satului.

Când a îmbătrânit Rica, s-a îmbolnăvit și a avut nevoie de îngrijiri, a spus tuturor că Florica nu a vrut s-o ajute la greu, că acum, după ce și-a aranjat copiii la casele lor, prin farmece, le-a făcut vânt amărâților lui Costică și le-a sucit mințile, încât nici unul nu a vrut să se ocupe de Rica la bătrânețe și să moștenească averea ei. Peste sat nu s-au mai auzit urlete. Erau prea bătrâne ca să li se mai audă vocile. Florica s-a dus la Rica, poarta s-a trântit sub nuc ca altă dată. Au stat de vorbă în taină și Florica a ieșit ștergându-și o lacrimă.

Deși părea pentru noi din altă lume, cu toate că stătea la patru case distanță, Florica s-a îngrijit de mamaie în ultimul an și ceva, când nu a mai fi putut lăsată singură. A intrat la început ezitantă în curte, cu sfiala omului care nu cunoaște locul. Apoi a preluat animalele, grădina, curtea. Totul a început să arate ca înainte, ca o casă în care nu moare nimeni, câinele și găinile și pisicile sunt ale cuiva și frunzele uscate sunt strânse în grămezi și florile udate și iarba dintre ele plivită. Când deschideam poarta, deși știam că mamaie se duce ca un fulg, că nimic nu va mai fi ca înainte, mă bucura enorm să văd peste gard baticul înflorat al Floricăi, ca un steag de speranță, ca rufele întinse pe sârmă, pe care le întindea în timp ce vorbea cu câinele nostru ca și cum era un consătean de-al ei căruia îi destăinuia ceva. Așa am aflat, printre picături, cât de greu crescuse ea șapte copii, având și serviciu și animale și un soț care nu putea face mare lucru din cauza infirmității, cum arătau unele zile când copiii luaseră râie și își tot dădeau unul altuia și ea trebuia să îl spele pe fiecare în parte, să îl ungă, să îl îmbrace și să îl pună într-un țarc unde să nu se atingă de ceilalți, încă nespălați, cum arunca apa, spăla cu spirt copaia, o curăța cu apă fiartă și relua ritualul cu al doilea copil, pe care îl punea în țarc alături de primul. Și tot așa, până la miezul nopții, când ăia spălați urlau de foame, în timp ce ea îl ungea cu creme antirâie pe ultimul.

În iarna când mamaie parcurgea ultima bucată de drum, Florica venise devreme, să o pregătească pentru împărtășanie. O spălase, îi dăduse haine noi și nu îi dăduse nici mâncare, nici medicamente, în așteptarea preotului care venea cu icoana prin sat. Îl anunțase să starea lui mamaie nu mai permitea amânări. Au stat ele o vreme, mamaie zâmbind senin și neînțelegând ce mai era de înțeles, n-a venit nimeni. Florica s-a alarmat, a strigat peste gard la vecini să vadă dacă trecuse preotul pe la ei, cineva i-a spus că azi popa trece doar pe la casele de pe partea dreaptă a uliței. Noi eram pe stânga. Florica a intrat înăuntru, s-a spălat pe mâini, a luat o linguriță, o anafură și niște vin și i-a zis lui mamaie:

-Bre tăntiță, stai în fund, că te împărtășesc io. Dă-l boalii de popă, dacă are alte treburi. N-a murit lumea fără popi. Hai, se împărtășește roaba lui Dumnezeu, Maria…

Florica mai trăiește. Casa ei de pământ încă stă în picioare. Trompeta Îngerilor încă o păzește. O întreb ce mai face și zice ce să fac, stau drepți până mor, asta vreau să fac, și când oi pica, le-am zis și la ai mei, își zic și ție, să mă îngroape lângă primul bărbat, la Ciuta, nu lângă Costică. Eu cu Măgura n-am treabă, să n-am nici pe lumea ailaltă.