Mama și tata veneau să mă vadă sâmbăta seara și rămâneau până duminică. După bucuria revederii și dormitul împreună, urma drumul ritualic cu tata pe deal. Satul era înconjurat de dealuri și chiar și ulița noastră era jumătate pe șes, jumătate pe deal. Cimitirul și biserica sunt pe partea cu deal a satului, ca să fie accesul mai ușor spre cer. Dragoș și ai lui și Gică și Tita și Lenuța și tanti Iulia și Dobrița și Ziguleasă a Bătrână și cam jumătate de sat își duceau toți vitele la păscut pe deal și deci luau contact cu el zilnic, chiar și în zilele de sărbătoare.

Pentru noi, dealul era un loc de plimbare unde ne relaxam, unde căutam ce nu găseam în curte, deși curtea era infinită pentru mine, nu reușeam să o epuizez niciodată. Era ca și cum galaxia nu ne ajungea, voiam o ieșire mai amplă, în univers. Eu nu aveam voie pe deal cu alții din sat. De aceea, momentul zilei când se spărgea soarele ca o omletă și aerul devenea mieriu și nu mai trecea mult și ieșea luna ca un ou într-o apă sărată, momentul acela când oamenii treceau cu vitele sau caprele sau oile înapoi spre casă era pentru mine la fel de puternic ca venirea alor mei. Dealul venea la mine. Îl așteptam toată ziua. Înaintea zgomotului era mirosul. Alergam la poartă pentru că adulmecasem în aer întoarcerea oamenilor de pe deal. Părea că mă înșelasem, mamaie striga din grădină la mine ce faci în drum, intră în curte, însă nu trecea mult și ulița se cutremura de pașii grei și neastâmpărați ai caprelor nebune, ai oilor grăbite, ai vacilor sătule și leneșe. Toate mugeau, behăiau, pe lângă vocile obosite și certărețe ale Zigulesei a Bătrâne, Dobriței, tanti Iulia, Lenuței, Titei, lui Gică, Dragoș. Aduceau cu ei soare ars, brațe de fân mirositor și crengi uscate pentru foc, le târau prin praful uliței si fiecare om avea norul lui, din care se desprindea puțin ca să îmi răspundă la salut sau să-mi zică ceva în glumă. În capul cozii, mândru și demn, venea Dragoș, cu capul lui de aur. Treci, fă, la loc, zicea el vacii leneșe, să-l văd eu cât de important este în funcția lui de ajutor pentru mămica.

Eu nu aveam voie pe deal cu ei. Duminica însă plecam întotdeauna cu tata în susul uliței și ne duceam până la ultima casă, lăsam satul în urmă și urcam panta pieptișă a dealului, ca să ne plimbăm. Ajungeam în Pietriș, unde mâncam măceșe uscate și coarne ca niște mărgele sălbatice. Tata îmi făcea cort de crengi și frunze și ne adăposteam sub el. Îmi făcea focul și prăjea pe el nuci și cartofi. Vedeam satul de sus, ca o farfurie cu desene bezmetice la picioarele noastre. Nu prea înțelegeam eu ce mare plăcere să ne rupem picioarele ca să tremurăm în vârful dealului, dar mă bucuram de acele momente puține și începusem să cred că dealul e tata. În spatele nostru, pe cea mai înaltă culme, nu departe de via părăsită a lui Jenete și tufele de mure, era copacul-mamă. Un cireș sălbatic și strâmb, care se sucise în așa fel lângă alt cireș sălbatic mai mic, încât păreau o mamă cu copilul ei, ajunși sus de tot, protejați de lume.

În zilele când ai mei nu erau cu mine la Măgura, mă uitam pe fereastra căsuței de aur și vedeam exact copacul-mamă cu puiul ei ciudat, încleștați definitiv. Tânjeam după mama și tata și după duminica următoare, când iar aveam să urc cu tata pe deal. Până atunci, dealul se închidea pentru mine, inaccesibil și departe, deși aproape. Singura legătură cu el erau vitele și vecinii trecând spre deal dimineața și înapoi spre casă seara, ca niște mesageri indirecți. Mai era și cântecul pe care îl fredona în glumă bunica, atunci când mă vedea că tânjesc la fereastră: Ionică după plai, ce guriță dulce ai, măi.