Colindul din nucă

Ningea de prin noiembrie. Pe geamul mic al bucătăriei de iarnă se lipeau noaptea de geam niște flori de gheață enorme care blocau priveliștea către deal. Bunica făcea focul pe la cinci dimineața și ușor, ușor florile se transformau ca într-un proces chimic filmat, căpătau sub ochii mei alte forme, se topeau, se scurgeau, se micșorau. Pe la prânz nu mai era nicio floare pe geam, rămâneau doar cele din perdelele de la fereastră, despre care mama zicea că sunt de prost-gust.

La Măgura, Crăciunul și ai mei veneau cam în același timp. Mulți ani am crezut că este o legătură fixă între aceste două evenimente și una nu putea avea loc fără cealaltă. Dar înaintea Crăciunului și a sosirii alor mei, cu Dacia vopsita alb13 în fața porții verzi de lemn, erau acele zile de pregătiri și zăpadă și așteptare care mie îmi umpleau corpul și sângele de un freamăt acidulat de la care mă durea burta. Mă durea burta anticipând fericirea care urma să vină, numai peste câteva zile. Mamaie și tataie erau ocupați cu pregătiri ritualice a căror amploare mă depășea. Rămâneam multe ore singură cu bunica în cameră, să păzim tăcerea iernii, separate doar de pisica Matei și radioul Delia. Veneau seara colindătorii. Abia așteptam. Grupuri mari de colindători tineri treceau pe uliță și intrau în curți. De Ajun, nimeni nu încuia porțile, toți legau câinii. Mamaie aprindea becul din fața casei mari, de la drum, ceea ce altfel nu făcea niciodată. Tataie ieșea transpirat din atelier, unde lăcuia cu un ultim strat tocul ușilor vreunui client, ca sa predea înaintea Crăciunului comanda. Striga de pe trepte, în beznă: Continue reading

Seara de la deal

Mama și tata veneau să mă vadă sâmbăta seara și rămâneau până duminică. După bucuria revederii și dormitul împreună, urma drumul ritualic cu tata pe deal. Satul era înconjurat de dealuri și chiar și ulița noastră era jumătate pe șes, jumătate pe deal. Cimitirul și biserica sunt pe partea cu deal a satului, ca să fie accesul mai ușor spre cer. Dragoș și ai lui și Gică și Tita și Lenuța și tanti Iulia și Dobrița și Ziguleasă a Bătrână și cam jumătate de sat își duceau toți vitele la păscut pe deal și deci luau contact cu el zilnic, chiar și în zilele de sărbătoare.

Pentru noi, dealul era un loc de plimbare unde ne relaxam, unde căutam ce nu găseam în curte, deși curtea era infinită pentru mine, nu reușeam să o epuizez niciodată. Era ca și cum galaxia nu ne ajungea, voiam o ieșire mai amplă, în univers. Eu nu aveam voie pe deal cu alții din sat. De aceea, momentul zilei când se spărgea soarele ca o omletă și aerul devenea mieriu și nu mai trecea mult și ieșea luna ca un ou într-o apă sărată, momentul acela când oamenii treceau cu vitele sau caprele sau oile înapoi spre casă era pentru mine la fel de puternic ca venirea alor mei. Dealul venea la mine. Îl așteptam toată ziua. Înaintea zgomotului era mirosul. Alergam la poartă pentru că adulmecasem în aer întoarcerea oamenilor de pe deal. Părea că mă înșelasem, mamaie striga din grădină la mine ce faci în drum, intră în curte, însă nu trecea mult și ulița se cutremura de pașii grei și neastâmpărați ai caprelor nebune, ai oilor grăbite, ai vacilor sătule și leneșe. Toate mugeau, behăiau, pe lângă vocile obosite și certărețe ale Zigulesei a Bătrâne, Dobriței, tanti Iulia, Lenuței, Titei, lui Gică, Dragoș. Aduceau cu ei soare ars, brațe de fân mirositor și crengi uscate pentru foc, le târau prin praful uliței si fiecare om avea norul lui, din care se desprindea puțin ca să îmi răspundă la salut sau să-mi zică ceva în glumă. În capul cozii, mândru și demn, venea Dragoș, cu capul lui de aur. Treci, fă, la loc, zicea el vacii leneșe, să-l văd eu cât de important este în funcția lui de ajutor pentru mămica. Continue reading