De bucătărie se ocupa doar mamaie. De mămăligă se ocupa doar bunica. Rar își schimbau rolurile, când ceva extern le tulbura rutina. Bunica avea câteva feluri de mâncare pe care le făcea doar ea și nu îmi erau adresate mie, pentru că erau prea simple, de post, prea țărănești, iar eu trebuia să fiu hrănită bine, ca o fată de oraș. La anumite ocazii își combinau rețetele și se sincronizau ritualic pregătind pomeni cu meniu standard, capete de dat preotului, colivă. Dintre toate sărbătorile la care participau și ele colectiv, cea mai așteptată de mine era Moșii de vară. Îmi plăcea și numele, îmi imaginam că e vorba despre niște bătrâni bine dispuși și cu chef de distracție, cu totul alții decât posomorâții Moși de iarnă. În sat, Moșii de vară coincideau cu primele cireșe care de-abia se coceau. Bunica făcea tăiței de casă și frigea pui, mamaie făcea păsat din porumb cu lapte dulce, amândouă îl puneau pe frunze de tei și umpleau rafturile beciului cu ele, în așteptarea slujbei de pomenire. Mamaie făcea chec, bunica lega cireșe de lingurile pe care le dădea pomană, amândouă spălau străchinile și cănile de lut. Când găteau, din ochiurile sobei ieșeau flori și Maica Domnului le privea din icoana de deasupra mesei, întinzând mâinile să mestece în oale când ele nu erau atente. Coșul de paie stătea plin cu bunătăți, gata de dus la biserică, la întâlnirea cu fericiții Moși de vară. Habar n-aveam că era o pomenire a morților, care în ciuda soarelui care abia începea și a poftei de viață cu care trăiam eu pregătirile din casă, își trăiau moartea mai departe, dincolo de cruci, definitiv. Când veneam de la grădiniță și ajungeam în dreptul bisericii, alergam cu Dragoș dealul cimitirului într-un suflet sa prindem pomană. El primea cel mai mult, ținând-o la piept ca pe un porumbel. Plecam acasă cu mamaie și bunica, bălăngănind coșul gol ca pe o găleată uscată. Curtea ne aștepta verde, deja de la poarta alergam să mănânc păsat de pe frunzele de tei. Și cât frunzele rămâneau goale una după alta, cu urma păsatului fierbinte pe ele ca o rană, curtea era un du-te-vino de vecini care ne aduceau pomană și cărora mamaie le dădea în schimb pomană de la noi. Pluteam de fericire.
Când nu erau sărbători, mamaie făcea dulcețuri, prăjituri, fursecuri, saleuri cu chimen, clătite. Bunica făcea scovergi și gogoși și turte pe plită. Fierbeau boabe de porumb iarna, într-o oală mare. Făceau porumb american la tuci. Cămara era plină de borcane negre cu capace de celofan prin care Dragoș ghicea felul dulcețurilor, ca un expert prin lupă.
-Ăsta-i de gutui. Aaa, magiun de prune. A făcut și mămica. Piersici. D-ăsta n-a făcut mămica, vreau și eu.
Așa treceau anotimpurile, printre bunătăți care apăreau din mâinile lor ca și cum era de la sine înțeles. Bucătăria minusculă era un palat de arome și între noi și Dumnezeu erau doar rotocoale de aburi dulcegi și vanilați.
Când a murit Gabi, nu mult după Moșii de vară ai unui an, palatul a dispărut și un nor de plumb s-a așezat deasupra curți noastre ani întregi. Pământul în care intrase Gabi în rochița ei albastră cu buline ne-a astupat și nouă gurile. Cămara a rămas goală cu rafturile albe ca niște pete de suferință, Dragoș n-a mai avut în ce să ghicească. Din ochiurile sobei n-au mai ieșit flori, ci șerpi fără gust. Mamaie n-a mai știut să gătească, mămăliga de aur s-a făcut cenușie ca o lună de ciment.
A fost sfârșitul bunătăților la noi în curte. Dar prin vecini, la Dragoș, la tanti Rica, se ridicau uneori către cer aburii unor gogoși fericite.