Sfârșitul bunătăților

De bucătărie se ocupa doar mamaie. De mămăligă se ocupa doar bunica. Rar își schimbau rolurile, când ceva extern le tulbura rutina. Bunica avea câteva feluri de mâncare pe care le făcea doar ea și nu îmi erau adresate mie, pentru că erau prea simple, de post, prea țărănești, iar eu trebuia să fiu hrănită bine, ca o fată de oraș. La anumite ocazii își combinau rețetele și se sincronizau ritualic pregătind pomeni cu meniu standard, capete de dat preotului, colivă. Dintre toate sărbătorile la care participau și ele colectiv, cea mai așteptată de mine era Moșii de vară. Continue reading

Între stalagmite și sfinți

Când trebuia să mă trezesc duminica dimineață să mergem la biserică, pica cerul pe mine. Aș mai fi dormit, în plus eu, care nu mâncam mai nimic niciodată, exact duminica dimineață aveam brusc foame de orice, dar nu aveam voie, că trebuia să stăm patru ore la slujbă și apoi să primesc anafura, după miruit. Erau cele mai chinuitoare momente din săptămână, aceste dimineți de duminică. Mamaie era foarte credincioasă și conștiincioasă în biserică, insista să cânte în cor și eu trebuia să stau lânga ea moț în fruntea bisericii, cu rochia bună pe mine, apretată ca un crin, fără să mă pot juca pe morminte ca ceilalți copii. La țară moartea și viața cam merg mână în mână, nu i se părea nimănui ciudat că cele mai pline de viață jocuri se petreceau pe burțile de pământ ale morților, vecini care nu cu mult înainte fuseseră printre noi. Cimitirul era în mijlocul satului, lipit de biserică, adică tot în mijlocul vieții cumva și nedespărțit de ea, ca o trecere nezdruncinată dintr-un registru în celălalt. Morții și vii la grămadă, aproape mereu unii de ceilalți. 

Mamaie cânta în cor. Alături de ea, voci afone scârțâiau cu evlavie, pentru mântuire. Îmi plăcea vocea preotului, luminoasă și ondulată mai ceva decât beteala de brad, când zicea: Cu pace Domnului să ne rugam și parcă icoanele zâmbeau ca la un concert de calitate, mica biserică de țară se deschidea la față. Apoi urma corul afonelor: Doamne miluieeeeheeșteee. Și sfinții se strâmbau palizi în icoane ca la untură de pește, dându-și ochii peste cap. Continue reading

Rica

Maria Limbutu s-a născut demult. Ca toate femeile din Măgura, până în 50 de ani nu a purtat basma, apoi a purtat basma. E o linie sigură în viața unei femei de la țară care delimitează capul liber de capul acoperit. Am citit că femeile începeau să poarte basma din momentul măritișului. Nu știu dacă regula aceasta a funcționat vreodată la Măgura sau dacă a existat, eu nu am prins-o.
Maria Limbutu se chema așa în acte. Toți o știau de Rica, iar cei mai tineri ca ea o strigau tanti Rica.
Locuia peste drum de noi, pe deal și ani de zile a fost un fel de spion, vezi să nu te vadă Rica, vezi să pui un capac pe oală când te duci la bucătărie, să nu mai vadă și Rica ce am mâncat, nu număra banii în curte, că te vede Rica și zice că învârtim banii cu lopata. Rica era undeva la jumătatea drumului spre Dumnezeu. Puțin deasupra noastră, că avea casa în deal, ea era deci ochiul atoatevăzător și mai sus, fără să dea semne că mereu vede ce am mâncat la prânz sau cât a adus poștașul pensia, Dumnezeu și sfinții. Continue reading