Din primăvară până toamna târziu, treburile casei se mutau mai ales afară. Și se extindeau pe etape: din casă în curte, din curte în grădină, din grădină pe deal sau la Androni sau la gară sau la drum, unde aveau bunicii pământ. Nu știu ce trucuri făcuse tataie ca să păstreze pământurile, unele erau trecute pe numele unor mătuși care nu locuiau în sat. Oricum, în fiecare an centrul existenței lor se muta o perioadă în afara curții noastre. Nu plecau amândoi de acasă, de obicei își împărțeau sarcinile. Tataie avea un ritual de pregătire a treburilor. Se așeza seara la masă, își dădea șapca jos, se freca pe chelie, apoi se ridica și căuta un creion și carnețelul maro. Se așeza. Se ridica iar, ca un elev care n-are chef de teme și tot amână momentul. Cobora treptele de lemn spre beci, beciul era sub bucătăria de vară. De pe trepte lua sticla mică de țuică și o aducea pe masă. Făcea totul încet, trăgând de el, era un om obosit la sfârșitul zilei, ignorând sfârșitul propriilor zile. Se așeza iar, lua o gură de țuică direct din sticlă, îi punea dopul și o punea pe masă. Se scărpina iar în cap. Apoi șoptea și scria în caietul maro, în același timp:

-Pătru. Vasile al Iuliei. Nelu sobarul. Dacă nu, a lu’ Dilimache.

Își făcea calculele, pe cine să ia cu ziua. În copilăria mea, oamenii pe care îi luai cu ziua nu erau orice sătean, dar existau mereu câțiva pe care puteai conta. Erau puțin mai săraci decât majoritatea, munceau sârguincios și nu prea aveau pământurile lor, deci timp aveau să meargă cu ziua la cei care aveau pământuri. Tataie pleca pe la fiecare, cam fără chef, cu câteva zile înainte, să îi întrebe dacă vin. În seara de dinainte, mai dădea o tură pe la toți care promiseseră, să vadă dacă n-au uitat. Nici nu mai intra în curte. Striga de la poartă:

-Băi Vasile, nu mă uiți pentru mâine, da?

-Nu, bre, da’ cum? Viu! Mâine la 7 dimineață îs la matale în curte.

Și dimineața, când noaptea se despărțise bine de ziuă și răcoarea ținea curtea într-un aer nemișcat, soseau pe rând în curte și trânteau poarta. Stăteau zgribuliți în așteptarea lui tataie, care ieșea destul de lent din casa, în timp ce câinii lătrau scoși din minți. Fiecare om cu ziua avea pe el un pulover de lână și cum stăteau sub streașină, rezemați de peretele casei, păreau un grup în uniformă, unde doar culoarea diferă. Țineau pe umăr coasa sau sapa și vorbeau între ei. Ieșea și tataie și plecau. Câteodată unul din ei avea și căruță și plecau în zuruitul roților de lemn, care striveau pietrele în colb. Nu aveam voie să merg cu ei. Lasă că vii cu mă-ta mare, la prânz, striga tataie din căruță. La prânz mamaie se ducea grăbită cu niște sacoșe cu mâncare la oamenii ăia și rar accepta să merg și eu: ei, ce să vezi tu acolo? Niște oameni care muncesc, ce e de văzut? Doar n-ai mai văzut? Și rămâneam acasă, învăluindu-l pe tataie și pe oamenii lui în pulovere de lână în mister, acolo unde or fi fost, la Androni sau la gară.

Când tocmea mamaie femei, să sape pământul sau să culeagă nuci la gară sau la șosea, aveam voie să merg cu ea la prânz, să le ducem de mâncare. Plecam pe căldură pe o potecă dintr-un lan de porumb, unde spicele erau mai înalte ca noi și nu vedeam în fața noastră decât pietrele ovale imprimate în colb. Mergeam mult prin tunelul verde și apele curgeau pe noi, până când la depărtare vedeam basmalele colorate ale femeilor noastre, ca niște steaguri vesele, și în curând le auzeam și vocile. Povesteau tare despre cineva din sat, apoi râdeau ca niște berze în depărtare. Îmi plăcea să stau cu ele. Mamaie le punea masa pe o pătură sub un nuc și le dădea apă adusă în termosul cu care mergea pe munte tata. Erau transpirate și primeau apa cu sunete de disperare, ca pe un medicament. Mâncam și eu cu ele, era cea mai gustoasă masă din an și mamaie îmi făcea observație că mănânc mâncarea femeilor, iar eu știam că ele aveau să zică: las-o, că-i și ea copil. Și așa ziceau.  După ce terminau, se întindeau sub nuc, cumva în cerc, cu sapele între ele ca niște soldați subțiri de metal și cerul verde al nucului era tot universul. În tăcerea dintre ele și nuc, țipătul trenului tăia aerul, ca o naștere.

-I-auzi, trece Buzăul în sus!

Apoi cădeau iar într-o toropeală ușoară ca la un priveghi, până când una din ele se ridica cu greu și le zicea celorlalte:

-Scoal’ fetică, că ne apucă noaptea p-aici!

Când se întorcea tataie seara de la pământuri, cu oamenii lui, nu vorbea nimeni. Căruța se împingea greoi prin pietrișul drumului, de parcă și ea ar fi muncit toată ziua. Bărbații se bălăngăneau ușor, după mersul căruței și când ajungeau în dreptul porții, săreau greoi din ea, ducând după ei sapa sau lopata. Intrau în curte și fiecare își scutura pulovărul de lână, pe care îl purta acum în jurul taliei. Tataie le dădea câte un pahar de țuică și mai toți îl beau așa, din picioare. Apoi le plătea.

După ce stăteam seara la masă, tataie se ridica greu de tot, căuta sub fața de masă de pe lavoar un creion și carnețelul maro, cobora pe scara beciului și lua sticla de țuică, o aducea la masă. Se așeza și el cu un geamăt de oboseală, lua o gură de țuică, punea dopul la sticlă și începea să șoptească în timp ce scria în carnetul maro:

– Lucrat pământ la Androni. Am avut pe: Pătru, Nelu sobarul, Vasile al Iuliei. Am plătit cu 10 lei pe Pătru și Nelu, am scăzut datoria la Vasile. Plus 1 litru de țuică la toți.

Tataie scria apăsat, făcând literele rotunjit, cu gura ușor deschisă. Scria și apoi se uita în gol, spre gura beciului, probabil știa că timpul atacă în două feluri: prin moarte și prin uitare și mai știa el probabil că singura armă, de aer, dar singura cu care să te minți că te poti apara o vreme, e scrisul.