Greu de tot, greu de tot am făcut rost de un telefon mobil vechi, cu butoane, fără nicio legătură cu touch screenul, așa cum place unui moșneag. Nu l-am furat, deși ar fi fost mai simplu. Mi l-a dat un prieten, care îl avea de la un unchi, care îl avea de la fiica lui. L-am luat în primire plină de emoție, însă n-a durat mult până am alunecat pe o coajă de disperare: cartela mea Orange nu mergea în greu obținutul telefon. Acest mobil, elegant și intangibil ca o damă, ca să nu mai vorbesc de mister, a refuzat manevra cu înghețarea în congelator. Îmi spusese mie un hoț în Olanda că e o metodă bună. La indicațiile unui prieten român, m-am dus în piață. În România, aproximativ toate problemele se rezolvă în piață. În alte țări nu e așa. Mă duc deci cu încăpățânatul în piață. Întreb un domn care dădea tentă comercială unor fermoare, unei pietre ponce și unor ace de siguranță pe o ladă de plastic: nu vă supărați, știți unde pot decoda un telefon?

Domnul, cu tenul mediteranean, mă privește cu înțeles, crezând că știe modul în care am obținut eu telefonul. Îmi zice să ies din piață și să intru din nou, dar pe alt drum, că acolo e băiatul care repară de toate. Deja sună suspect asta cu reparatul a de toate. Eram cu copilul mare, cu copilul mic în cărucior, cu niște cumpărături și cu o sacoșă de frunze de viță de vie în saramură, deci mirosea pe lângă noi de parcă făcusem toate baie în zeamă de murături.

Urmez traseul indicat de domnul Zorba, vânzătorul de fermoare. Ajung la castelul Băiatului Care Repară de Toate. Greuceanu locuia într-o tonetă pe corp, adică era așa de mică și el așa de mare, că bănuiesc că seara se ridică în picioare și pleacă cu tonetă cu tot la metrou, ca într-o rochie de metal. În minicastelul lui era un fum să îl tai cu cuțitul. Greuceanu era enorm, gras până și la urechi, știrb, cu păr netuns și șapcă soioasă și niște răni mari pe piele, ca un rapăn. Mă vede pe geamul aburind și deschide fereastra tonetei.

-Ce vreți?, zice el plin de solicitudine comersantă.

-Puteți decoda un telefon care probabil a avut abonament Vodafone și eu i-am introdus o cartelă prepay Orange?

Se uită doct, suge buzele și zice: depinde.
Pauză. Nu mai zice nimic. Mă uit înăuntru și văd că mai era un tip în tonetă, efectiv lipit de Greuceanu, că nu mai avea loc înăuntru nici măcar un fluture.
Amândoi se uită tâmp la mine.
-Depinde de ce? îmi pierd eu răbdarea.
-Depinde de multe aspecte care nu stau eu aici să vă explic dumneavoastră. Aduceți telefonul altă dată și vedem.
-Nu se poate acum?
-Nu, nu se poate acum.
-Și cât m-ar costa?
-Depinde.
-Desigur că depinde, dar dați-mi niște extreme ale lui depinde. Între cât și cât?
-Păi depinde. Da’ e sigur între 20 și 70.
Și total plictisit de acest intermezzo, închide geamlâcul și mă izolează în lumea de afară, el rămânând king of his castle.
În drum spre casă mă întâlnesc cu Elena. Printre altele, îi spun Elenei de telefon și cum o faptă bună nu vine niciodată singură, Elena îmi spune aaa, păi Hamlet cu asta se ocupa când lucra la Connex, dă-mi telefonul, insist chiar, nouă ne face o mare plăcere să te ajutam dacă se poate.
-Nu mai bine îl întrebi pe Hamlet?
Se execută și îi dă sms lui Hamlet. Nici nu trec 20 de minute și vine răspunsul shakespearianului: depinde.
Aha. Deci ce fac?
Elena insistă să îi dau mobilul totuși, că Hamlet se descurcă. Că e o nimica toată, mare lucru, pff, un fleac (gest cu mâna în aer).

Asta era acum 10 zile.

Între timp, micul și nesăbuitul meu telefon a trecut prin următoarele: Hamlet nu a putut să-l decodeze, dar a dus telefonul la Unirii unde îl știe pe unul Costi, care Costi nu era în ziua aia la birou și i l-a dat lui Adi, care și el e foarte priceput, dar lucrează doar vinerea și costă 25 ron și deci mai așteptăm, dar Adi a venit joi și s-a uitat la telefon, însă nu are softul de decodare și deci i l-a dat înapoi lui Hamlet care l-a dus la altă piață, nu aia cu Greuceanu, la unu Cristi și Cristi a zis că s-ar putea să reușească, dar nu pe loc, deci să se ducă Hamlet peste câteva zile să vadă dacă a reușit și costă 30 de ron.
În acest timp eu nu am știut nimic, am crezut că încăpățânatul meu telefon e într-un lung proces de decodare, se va întoarce acasă și funcțional și fără riduri. Și că Hamlet se ocupă de el. Rămăsesem la acea fază a povestii, unde Hamlet urma să decodeze mobilul el însuși. Azi o sun totuși pe Elena și aud toată călătoria mobilului prin Bucureștiul secolului 21.
Era să cad. Nu doar că și generațiile viitoare vor trebui să se recompenseze față de Elena, drept mulțumire, dar într-o lume normală și neexcitată de atâtea bune intenții, nu era firesc să mă sune să-mi spună că nu poate Hamlet și să mă descurc?

Acum am în sfârșit telefonul. E spășit și a promis să nu mai facă niciodată figuri.