Cizmarul nostru e alcoolic. Așa suspectez. Nu merg des la el, dar când merg, mereu mă face să mă simt, în drum spre el, ca un elev nepregătit la examenul vieții. Lucrează în Piața Miniș, într-o gheretuță cât o ghetuță. Nu cred că s-a văruit acolo de dinainte de revoluție, ușa de termopan e doar o barieră simbolica între el și lumea din afară. Dacă te sprijini de ușă, ai anulat bariera, cizmarul intră în conexiune directă cu lumea.
Săptămâna trecută mă duc cu o pereche de pantofi ai soțului meu. Intru ezitând. Cizmarul stătea pe un scăunel cât o oliță de copil, privea în gol și se încălzea la un reșou. Stătea cocoșat, cu mâinile împreunate, uitându-se în cârlionții roșii ai reșoului, ca la un televizor. Se întoarce punând rapid pe față o mască de entuziasm.
-Ooo, dar nu se poate. Ce mai faceți? V-ați gândit să mai treceți pe la noi? Da ce atâta grabă?
Nu îmi dau seama dacă mă ceartă sau dacă e ironic.
– Păi nu am mai venit de ceva vreme, ceea ce înseamnă că mi-ați reparat bine toți pantofii, scot eu așa, din mers, o scuză și un gest de flatare.
– Înseamnă că sunt tâmpit. Dacă eram deștept, făceam treabă de mântuială, vi se rupea pingeaua în maxim o lună, veneați la mine înapoi cu pantoful, eu aș fi zis că e de vină materialul, că în ziua de azi nu se mai face ce se făcea odată și la final, toată lumea fericită. Da’ așa, eu tâmpit fiind și făcând lucrul de calitate ca pe vremuri, prezint riscul să nu mai vină oamenii pe la mine pe motiv că nu au găuri în pantofi. În fine, asta e.
-Unde nu-i cap, vai de pantofi, cum s-ar zice.
-Da, am putea să zicem. Doar că eu îmi respect meseria. Și oricum plec de acasă din cauza cățelei și deci tot aici vin. Și dacă tot vin, trebuie să și fac ceva. Ia să vedem, ce v-au crescut picioarele de ultima dată! Văd că purtați 44 acum. Păi e bine, trăiti pe picior mare.
Mă amuz. Până aici e bine, nu s-a enervat ca data trecută (că am venit doar cu pantoful rupt, trebuia să vin cu amândoi, așa se face, se repară și pantoful sănătos, unul preventiv, celălalt ca imperios necesar), nici ca atunci când i-am adus schiurile mele Pitic, găsite tot în pod, să le repare și nu a vrut să-mi facă bon. Când îl întrebasem de ce nu-mi face bon i-a sărit țandăra și mi-a zis păi ce vă trebuie bon, or credeți că vine altul și le ia în locul dumneavoastră?, cine dracu credeți că fură de la mine niște schiuri din Pleistocen? Doar să sun Muzeul de Istorie, pe ăia să îi mai interseze poate, dar și Mariana când va veni o să se închine, eu o să-i spun să caute o bucată de piele pentru cureaua asta, da’cine dracu mai umblă cu de-astea, unde mai găsești materiale să se potrivească cu schiurile astea de pă vremea lui Ceaușescu? Și la urma urmei de ce să ne mai chinuim, dați o fugă la Decathlon și luați copilului schiuri din secolul nostru. Doamne ferește, m-ați înnebunit cu ideile astea. Niște opinci n-aveți? La care vreți să le punem niște tocuri? Eu sunt gingaș, da stați să vedeți ce o zice Mariana când o veni și i-oi zice.

Așa decurgeau vizitele mele la cizmar, cu dese motive de enervare din partea lui, cu țâfnă și dispreț, urmate neașteptat de un ton calm și profesional, ca de la cizmar la client. De data asta cizmarul pare singur și înfrigurat, dar cu chef de socializare. Analizează atent pantofii, îmi explică ce le va face, cu ce furnizor lucrează. Pe pereți sunt rafturi cu câteva perechi de pantofi uzați, în diverse stadii de bosumflare, ca și stăpânul lor, așa cum era până de curând. Unii par cu obrajii umflați, ca după o noapte de alcool, alții uscați și triști, unele sandale au veri vechi imprimate pe piele, unii bocanci au Carpații între riduri. Toți pantofii așteaptă pe rafturi ca niște bolnavi să li se dea medicamentele. Cizmarul cazează pantofii aduși de mine în rând cu ceilalți și se așază din nou pe scăunelul lui, frecându-și mâinile în fața reșoului. Întoarce capul spre mine:

– Ia uitați ce am aici, vedeți câtă treabă? Pe rândul ăsta cel puțin, numai pantofi cu găuri. Și mă refer la calitate proastă. E, gândiți-vă și dumneavoastră, cum să pui o pingea de calitate la un pantof de proastă calitate? Tot se strică, că se desprinde din altă parte. Ca omul bătrân care vrea păr ca la tinerețe. Nu mai merge. Și vine clientul și-mi aruncă pantoful pe tejghea și zice că nu i-am reparat eu cum trebuie. Nu mai vorbesc de clienții care nu au respect pentru obiect. Mă refer la propriile obiecte. La pantofii lor. Am aicea la pantofi lăsați de cel puțin doi ani. I-au adus să îi repar și nu i-au mai luat. Cum să nu mai vii să îți recuperezi pantofii, mai ales că i-ai plătit?!?  Ce, îți duci părinții la spital și după aceea nu te duci să îl mai iei acasă? Așa procedezi? Vine câte un căscăund, bagă capul pe ușă și zice: ia uitați-vă, n-am lăsat eu aici o pereche de ghete maron? Ghete maron? zic și eu. Nu cred, dacă le lăsați aici le țineam minte, o pereche de ghete maron nu se uită așa ușor. (face o pauză cu subînțeles). Vorbesc serios, ce fel de întrebare e asta? Lași pantofii doi ani la mine, vii așa, ca bărbatul care a plecat acum 20 de ani dupa țigări și s-a întors că a îmbătrânit și are nevoie de copii să îl îngrijească, vii așa, hodoronc tronc, fără bon, fără nimic, să mă întrebi dacă am văzut o pereche de ghete maron. Ghete maron poartă jumătate de glob, ia baga nasul la mine în gheretă, găsești cumva vreo ciubotă maron?

În timp ce povestește, i se urcă tensiunea.

-PĂI EU NUMAI GHETE MARON AM!!! Sunt înconjurat de ghete maron. Și tu vii, așa, să mă întrebi, cu tupeu, dacă am văzut o pereche de ghete maron. De multe ori mă gândesc să cer taxă de cazare. Dacă nu îți iei pantofii reparați în două săptămâni, se percep taxe suplimentare de cazare. Îmi surapopulează ghereta. Nu mai am loc. Ca la spital. Numai că cizmarul nu trebuie să se ocupe cu acte de milostenie. Da? Că nu sunt Sfântul Vasile.

Cizmarul are chef de vorbă. Eu mai am treabă, aș pleca. Deși rar îl prind în momente generoase ca acesta. Ar trebui să profit. Nu știu cum să mă retrag elegant.

– Nu e cazul meu, soțul meu are nevoie destul de urgent de ghete. Chiar, când credeți că sunt gata?

Nu trebuia să comit imprudența de a-l întreba când sunt gata. În lumea cizmarului meu, e un act de impolitețe să pui presiune asupra lui. Tot calmul și buna dispoziție de până acum s-au retras speriate în reșou și tot din reșou a ieșit un val de iritare.

– Eu de unde să știu când sunt gata? Nici nu ați ascultat ce vă spun. Eu încercam să vă explic că am treaba, am probleme, am clienți tâmpiți care pun întrebări tâmpite. Săptămâna trecută a venit unu’ chior și bătrân să mă întrebe dacă nu a lăsat mă-sa o perche de cizme la mine. Mă-sa!!! Dacă el era bătrân, vă dați seama mă-sa cât avea. Și că cică a murit mă-sa și nu are cizme s-o înmormânteze. Nu trebuia să îi cer eu taxă? Trebuia. Deci revenind la pantofiorii soțului, nu știu ce să zic. Mai treceți pe aici săptămâna viitoare, să mă întrebați, poate atunci or fi gata.

-Nu mai bine îmi dați numărul dumneavoastră de telefon și vă sun?

-Nu, eu nu intru în intimitățuri cu clienții mei. Da ce, vă e greu să mai treceți pe aici? Abia mai scoateți nasul pe afară, că tineretul de azi numai cu nasul în calculator. Până și cățeaua mea nu mai vrea afară, stă doar la televizor. Știe serialele turcesti mai ceva ca nevastă-mea. Îi zic hai Olga să te scot la o plimbare și se uită la mine de parcă i-aș fura osul din farfurie. Deci mai treceți pe aici săptămâna viitoare, e rece, frigul face bine la spirit, vedeți, mă gândesc la sănătatea dumneavoastră.

Și brusc îl apucă un sentiment al urgenței, ca și cum eu am stat pe capul lui și l-am ținut din treabă.

-Deci ne-am înțeles, mai treceți pe aici săptămâna viitoare să mă întrebați care e starea pantofilor. Acum ma întorc la pingelit, că am foarte multă treabă.

Am ieșit din gheretă. Când m-am uitat prin geamul ușii de termopan, l-am văzut așezat din nou pe scăunelul lui din fața reșoului, privind în gol cu mâinile împreunate și încălzindu-se la cârlionții înroșiți. Semăna cu un cizmar de ceară, ca domnul Eiffel de la ultimul etaj al Turnului Eiffel.