Greu de tot, greu de tot am făcut rost de un telefon mobil vechi, cu butoane, fără nicio legătură cu touch screenul, așa cum place unui moșneag. Nu l-am furat, deși ar fi fost mai simplu. Mi l-a dat un prieten, care îl avea de la un unchi, care îl avea de la fiica lui. L-am luat în primire plină de emoție, însă n-a durat mult până am alunecat pe o coajă de disperare: cartela mea Orange nu mergea în greu obținutul telefon. Acest mobil, elegant și intangibil ca o damă, ca să nu mai vorbesc de mister, a refuzat manevra cu înghețarea în congelator. Îmi spusese mie un hoț în Olanda că e o metodă bună. La indicațiile unui prieten român, m-am dus în piață. În România, aproximativ toate problemele se rezolvă în piață. În alte țări nu e așa. Mă duc deci cu încăpățânatul în piață. Întreb un domn care dădea tentă comercială unor fermoare, unei pietre ponce și unor ace de siguranță pe o ladă de plastic: nu vă supărați, știți unde pot decoda un telefon?

Domnul, cu tenul mediteranean, mă privește cu înțeles, crezând că știe modul în care am obținut eu telefonul. Îmi zice să ies din piață și să intru din nou, dar pe alt drum, că acolo e băiatul care repară de toate. Deja sună suspect asta cu reparatul a de toate. Eram cu copilul mare, cu copilul mic în cărucior, cu niște cumpărături și cu o sacoșă de frunze de viță de vie în saramură, deci mirosea pe lângă noi de parcă făcusem toate baie în zeamă de murături.

Urmez traseul indicat de domnul Zorba, vânzătorul de fermoare. Ajung la castelul Băiatului Care Repară de Toate. Greuceanu locuia într-o tonetă pe corp, adică era așa de mică și el așa de mare, că bănuiesc că seara se ridică în picioare și pleacă cu tonetă cu tot la metrou, ca într-o rochie de metal. În minicastelul lui era un fum să îl tai cu cuțitul. Greuceanu era enorm, gras până și la urechi, știrb, cu păr netuns și șapcă soioasă și niște răni mari pe piele, ca un rapăn. Mă vede pe geamul aburind și deschide fereastra tonetei. Continue reading →