Dacă genunchii ar fi ochii orbi ai picioarelor, aș putea spune că așa am privit anul acesta: cu genunchii. Ca și cum nu am mai putut să mă uit la lume cu ochii din cap și privirea mi-a alunecat în gol, la nivelul picioarelor și nu am reușit să văd decât alb.
Alb e încă bine, alb nu e negru.
În ianuarie anul trecut scriam un text în mansarda unei case din nordul Olandei despre ianuarie al anului anterior. Acum scriu un text despre ianuarie trecut. Forward la forward. În ianuarie urcam și coboram zilnic pe scara de incendiu a instituției, la venire și la plecare, spunând o rugăciune pentru mama la fiecare scară. Sunt 256 de trepte. Ce s-a mai întâmplat după ianuarie? Un februarie cu hârtii și zile seci, în așteptarea primăverii și a unei vechi pofte de viață. Un soare rece a sclipit peste macaralele din Pipera. Viitorul s-a clădit cu pași repezi, sute de mii de oameni au intrat și ieșit de la metrou de sute de mii de ori, ca și cum clădirile, străzile sunt niște guri care pot înghiți tot mai mult. Cantine pline, munți de mâncare, corporații duduind, printere printând hârtii calde, pescărușii trecând grațios pe deasupra concentrării noastre birocratice de la etajul opt. China părea departe și n-avea brațe să ajungă în Pipera, unde America și Europa funcționau prin tentacule lungi în birouri serioase. Deadline-uri ca niște ghilotine mici fluturau deasupra capetelor preocupate, tone de facturi și proiecte și griji sub formă de proiecte și e-mailuri sun formă de griji în care suferințele lumii sunt prezentate sub formă de priorități, toate astea ne făceau să părem funcționali și bine înfipți în importanța muncii noastre.
Februarie s-a scurs fără promisiuni de primăvară, n-a nins prea tare, dar șiroaie de zăpadă murdară au zăcut la poalele macaralelor care fac legătura cu cerul. China s-a apropiat de noi destul de repede și în metrouri ne-am îmbrățișat mai cu frică. Frica, dizolvantul nostru cel de toate zilele. Lumea se împarte între oameni fricoși și poeți cu săbii de plastic. Poeții laudă curajul, râd de fricoși și flutură niște săbii în care cred sincer o vreme.
Martie mă tulbură mereu. Mall-urile pline, s-a mai dus un an, eu cum continui, ce mă va ține în viață și anul acesta? Sunt uneori mai bătrână decât tata și nu mai găsesc motive să continuu. Cum voi putea ajunge la finalul vieții, daca acum sunt așa de obosită? Se închide țara ca o livadă cu sârmă ghimpată. Lucrăm de acasă, copiii nu mai merg la școală și grădiniță. Îmi văd apartamentul la ore de zi și parcă acum fac cunoștință cu ziua de luni sau cea de miercuri la mine în casă. Văd pentru prima dată cum arată particulele de praf din aerul sufrageriei, joia. O noutate pe care o primesc drepți și solemn, cu rușine că de fapt mă bucur. Stau ca un elev cu frică să nu fie acuzat de chiul și nu îndrăznesc să mă dezlipesc de calculatorul de serviciu, care și el e în premieră la mine acasă.
Trăim în premieră un Paște în sufragerie, singuri, și Isus e ca un emigrant intrat pe fugă și pe ascuns în casa noastră, privindu-si alături de noi Învierea la televizor. Eu stau în picioare până la ora douăsprezece noaptea, pentru că nu știu dacă situația nouă permite să asist la Înviere stând pe scaun, ca la cinema. Și cu toate astea, e bine. Suntem recunoscători pentru ce avem și ne bucurăm la foc mic, în spații mici, cu pași mici. Fetele, aflate la capete opuse de copilărie, petrec mult timp împreună și explicăm mereu că afară e periculos, sunt și virusul și polițiștii, nu putem ieși din casă. Emigrăm în interiorul nostru și facem popasuri tensionate în bucătărie, deschidem ferestrele, inventăm rețete de mâncare cu puținele ingrediente care ne rămân în casă până la următoarea alimentare. Ieșim după hrană ca lupii singuri, rar si frenetic, înfășurați în mantia speranței. Izolăm intens. Copilul mic ține sub pat un jurnal grafic de virus. E împărțit în două și îmi explică, când îl găsesc și o întreb ce e ăla: aici e o talpă cu virus, aici e o talpă fără virus. Aici e o palmă cu virus, aici e o palmă fără virus. Aici e un buric cu virus, aici e un buric fără virus. Primesc in inbox și pe Facebook mesaje că există o soluție spirituală pentru orice problemă. Anumite părți din emisfera stângă a creierului meu se bucură ca proastele la citirea acestor mesaje, dar uită repede, pentru că da, se rezolvă proiectele, se fac până la urmă plățile, vine în sfârșit pachetul comandat de trei săptămâni, dar nesiguranța, frustrarea, imposibilitatea de a vedea perspective altfel decât cu ochii orbi ai picioarelor, acestea rămân ca niște antene pe blocuri, nu cad și nu se strică, funcționează permanent și te sufocă.
Nu ieșim din casă, nu vedem pe nimeni, dar încă mai folosim umorul ca pe un mop cu care spălăm bine prin sediul fricii, unde se lucrează cu cel mai mare zel. Râdem la meme-urile și imaginile pe care ni le trimitem unii altora ca pe niște pastile antimigrenă. Dăm forward la forward să se ducă vestea, să râdă și Ioana, că e singură, să râdă și Tibi, că e deprimat, să râzi și tu. Uite o glumă: o tipă poartă cercei din perle și sunt în formă de hârtie igienică. Uite o glumă: toți bucureștenii vor fi testați pentru Coronavirus. Testele vor fi tip grilă: ai Coronavirus? Da/ Nu/ Nu știu. Să râdeți. Cine râde, e puternic. Și emisfera dreaptă a creierului tău se bucură.
Nu mi-am văzut părinții. Tata a ascultat slujba de Paște de pe prispa casei, preotul era singur în biserică și a dat drumul la megafon, să audă tot satul. Lui tata i-au dat lacrimile, mie mi-au dat lacrimile ascultându-l pe tata. Forward la forward. Încercăm o sesiune Skype și vorbim în același timp, tăcem în același timp, stranietatea e cel mai tare DJ din clubul nostru.
Se redeschide țara. Ne apucă un mic elan reținut, ca atunci când ți-ai scos ghipsul, mergi și te bucuri, dar nu alergi. Facem școală online și grădiniță online și ședințe peste ședințe, urmărim concerte online, postăm mereu pe FB ce am văzut la alții, dăm iar forward la share, deși nu mai trăim mai nimic. Ce tot postăm atâta, ce mai avem de arătat? E o lecție din partea universului! zic M și G și Ș. Eu, când aud de lecții, îmi vine să scot pixul. Notez, subliniez, ascult cum universul tace la catedră și habar n-am dacă am înțeles ceva din lecție. Toți ceilalți au înțeles deci acum hai, gata, să revenim la vechea viață, că am învățat această lecție.
In pasta zilelor fără nume, nu mai e graniță între viață profesională și privată. Cu copiii în dreapta și stânga fac chestii creative și introduc bugete de granturi in tabel. Particip la ședință și cos pe sub masă un tiv la o fustă. Administrez online proiectele altora și avem mult de vorbit, ne privim unii pe alții din acvarii Samsung Galaxy s10, s20.
Cu toate astea, ne e bine. Viața noastră nu s-a schimbat radical și furtunos față de cum era înainte. Nu suferim că nu mai putem mânca steak la Vacamuu și nici nu plângem după vacanțele în Grecia. Plecăm în patru la Sulina, la final de sezon. Fotografiez in septembrie o lună care intră și iese din mare pe deasupra boltei cu struguri și totul e minunat și degradat ca un decor de film, dar nu e decor. Citesc Europolis pe faleză și cumva toată Sulina e un cimitir prin care mișună câțiva localnici în vârstă, câțiva câini și noi.
Se pune subit problema plecării din țară. Sunt la Măgura și tund trandafirii. După ce tocmai m-am repatriat din propria izolare, e ca o ghilotină ideea plecării. Se naște o mică furtună din care ieșim cu hainele rupte, dar ne revenim la suprafață. Probabil vom vedea crăpături mai târziu. Eu sunt dramatică și reacționară, el e sufocat de lipsa de perspectivă. Viitor, sănătate, educație, poluare. Ce gândaci toxici văd pe trandafiri.
Începe școala. Grădinița. Ne revenim cu greu la ritmul vechi, deși tot nu e ca înainte. Pe stradă nu mai purtăm mască și cum tot nu am înțeles lecția universului, am și uitat ce greu a fost în primăvară. Imagini cu Veneția în sfârșit curată fără turiști și delfini care zburdă pe canale se pare că sunt un fake pe care chiar l-am crezut.
Se închide școala. Grădinița. Reconstruim cuibul. Nu mai avem așa mult umor și mustul nu se face anul acesta, pentru că nu mai avem vie. Avem însă ședințe lungi online la ora zece, singurul reper din lumea veche și lumea nouă până la Apocalipsă.
Plecăm de sărbători la Măgura. Nu ninge, e călduț și straniu. Nu vin colindători și cei care vin par niște parodii ambulante și puțin agresive, dar câinele nu îi latră. Petrecem un Crăciun însorit și Copilul Mic zice: dacă tot e ziua lui Isus, ar trebui să înălțăm baloane și să facem party. Mâncăm cozonac frământat lângă soba verde, bem vin cumpărat pentru că via nu mai e vie. Jucăm cu tata Catan, avem 10 oi și niciun fân, rocă, dar nicio cărămidă. Ne chinuim să construim la malul mării și mutăm hoțul să blocăm adversarul. Urcăm la miezul nopții de Revelion pe cotețul găinilor, să vedem artificiile și să punem primii mâna pe burta anului nou care trece pe deasupra noastră.
Am mai zis-o. Mă uit înapoi și mă uit la azi și aș vrea ca aceste clipe să dureze o veșnicie, să dau forward la forward și focul din sobă să recite, atunci când sfârâie tare, versurile lui Dan Coman: “anul s-a dus, suntem deja la începutul anului și încă în viață: o bucurie proaspătă ca un pui congelat de care vom trage până ce-o să ne înghețe mâinile”.