Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Asta părea să fie firul existențial după care își desfășurau viața cei mai mulți din Măgura și mai ales bunicii mei. Ei spuneau că duseseră o viață grea și de nevoie deveniseră inventivi, storcând obiectul până la epuizare. Eu cred că era și asta, dar mai era, pe lângă respect, și dificultatea de a se despărți de lucrurile din jur, care nu erau doar lucruri, ci un fel de asistenți care gravitau în jurul nostru. Eu mă simțeam fericită cu acest balet al obiectelor care nu mureau niciodată prin ograda noastră, fără să fie nevoie să-mi iau adio de la ele. Copiilor le plac constantele, pentru ei fiecare zi ar putea fi la fel.
Găleata curată cu care ani de zile se scosese apa din fântână, când se strica, devenea găleata de lături pentru porci. Pantofii buni al lui tataie, când se stricau, deveneau papuci de curte. Căptușeala de la o haină veche devenea vestă de jurna și tataie urma să o poarte toamne și ierni la rând, când făcea treabă în atelier. Ibricul de ceai de pe sobă devenea cancioc in grajd. Continue reading