Inventar de priorități necesare

Ce am eu în poşetă: un calendar mic, portofel cu 2 lei, un set de chei de Bucureşti, un set de chei de dincolo, o cretă mică, un ruj, o oglindă dublă, un pompom făcut de Copilul Mare când era mic, să îmi poarte noroc, şerveţele uscate, şerveţele umede cu miros de lavandă, un cal de şah, un pion de şah, nişte foi goale, un pix care merge, un pix care nu merge, o cutie de chibrituri, un eşantion de parfum, cărţi de vizită ale câtorva persoane pe care nu o să le contactez niciodată, abonamentul de înot al Copilului Mic, o pietricică din grădina de la Măgura, o pastilă anonimă, fără ambalaj, pentru situaţii care necesită o pastilă, ochelarii, tocul ochelarilor, carduri colorate pentru reduceri imense la diverse magazine, dar care nu se aplică niciodată în zilele când merg eu la acele magazine; telefonul mobil; o iconiţă; gentuţa de lână a unui îngeraş de fetru; o carte; un semn de carte, dar nu în carte; clame şi elastice de păr ale Copilului Mic; un kit mic de aţe colorate, ac de cusut şi un nasture; o pungă cu tămâie pe care mi-a dat-o tanti L. să fac ceva cu ea şi eu nu ştiu ce să fac cu ea.

Ce are Copilul Mare în poşetă: nimic, pentru că nu poartă aşa ceva, deoarece se ştie că numai babele poartă poşetă.

Ce are Copilul Mic în poşetă: trei bolovani, o bucată de pavaj, o foarfecă şi buretele de vase, ud.

Voi ce ţineţi în micul univers mobil de lângă şoldul drept? Trimiteţi răspunsurile voastre pe adresa redacţiei LiterNet. Într-o poşetă.

Excursii

Ieri seara am ajuns din întâmplare, prima dată după foarte mulţi ani, în Cişmigiu. Eram cu copilul, ne-am plimbat amândouă o vreme. Apoi ea s-a dat în leagăne cu o fetiţă finlandeză, aşa zicea ea, deşi pe fetiţă o chema Roxy şi vorbea română. Am mâncat îngheţată şi parcă aş fi făcut o excursie printre năluci, ultima oară trecusem pe acolo ca studentă, coboram din 601 şi purtam o geantă verde. S-au schimbat magazinele, vitrinele, atmosfera, au murit cinemaurile de pe Elisabeta, a reînviat Gambrinus, a dispărut celebrul restaurant Dunărea, nu a reînviat Cireşica, s-a deschis un magazin de pantofi turceşti făcuţi în China, dar afară au rămas vitrinele cu oglindă, de pe vremea când acolo era un bijutier şi eu am trecut într-o zi de vară, între două cursuri şi patru plictisuri. Mă oprisem în faţa magazinului de bijuterii, atrasă de fotografia foarte veche a unei femei din secolul trecut agăţată în perete, lângă un ceas mare. Mi s-a părut foarte tare că mă uit la mine însămi, minele meu din alt secol, păr ondulat, negru, un chip fără frumuseţe, privind serios şi nesigur. Desigur nu eram eu, nici nu aveam cum, dar mi-a rămas senzaţia aceea că eu, studenta de 21 de ani, cu capul tulbur, am trecut pe lângă mine femeia din 1890, cu capul tulbur. Şi aseară am văzut că în mijlocul atâtor modificări comerciale şi arhitecturale, magazinul supravieţuise, dar nici urmă de poza, bijutier sau ce fusese odată, doar o mare de papuci turceşti pentru nişte picioare româneşti.

S-au schimbat multe şi cu toate acestea nimic. Cu copilul de mână, aş fi vrut să trec, dar poate nu mai era momentul şi nici eu n-am avut inima tare, pe la un magazin mic şi întunecat de pe partea cealaltă a Elisabetei. Intram acolo des şi chiar şi atunci mă întrebam cum de supravieţuise şi mai rezista obscurul magazin central, în care vindeau bijuterii de lemn două surori bătrâne şi irascibile. Nu ştiu dacă le făceau ele, unele erau demodate, altele păreau nişte improvizaţii triste, o rotiţă tăiata dintr-un capac de borcan, pictată, o piuliţă, o mărgea de lemn. De milă, de aiureală, de curiozitate, cumpăram. Şi păream să fiu singura clientă. Nu îmi imaginez că au dat faliment, pentru că falimentul nu putea să existe în lumea lor. Probabil magazinul a dispărut prin extincţia surorilor. Poate de fapt nici n-a existat altundeva decât în capul meu. De aceea nici n-am avut curajul să trec aseară pe acolo, în căutarea lui.

Am plecat de lângă fetiţa finlandeză şi ne-am plimbat pe lângă apă. La plecare, când ne apropiam de ieşirea din parc, văd pe băncuţele pline de tineri şi bătrâni în soare un domn foarte în vârstă, ţinând de mână o doamnă la fel de în vârstă, cu sprâncene groase, roşii. Domnul se adresa altei doamne, tot bătrână, care îl privea înmărmurită: aşa se manifestă boala la ea, nu mai avem ce să facem. Nu există tratament.

Şi o spunea cu o tristeţe de om tânăr care tocmai aflase că îi va muri soţia, ca personajele lui Boris Vian. Doamna străină îi privea dând din cap în tăcere, cu albastrul privirii lucind metalic. Mă uit mai atent la soţie, nu părea să participe la dialog. Era atât de zâmbitoare şi senină că mi-am dat seama că avea în cap doar păsări albe, nicio urmă de negru. Aşa s-o fi manifestând boala ei. Când am trecut pe lângă băncuţa pe care stăteau ei, un stol de porumbei s-a ridicat ciufulit. Doamna a întors capul şi i-a zis copilului, zâmbind:
– Fetiţo dragă, ce faci?
– Bine, i-a zis copilul, zâmbind înapoi.
– Vrei să dansăm?
– Nu, mulţumesc.
– Ce păcat!

Şi a zâmbit, nestânjenită de refuzul copilului, mai departe.
Am ieşit din parcul cu năluci, privind în viitor cu copilul de mână.

(2014)

Cui i-e frică de cefereu

Stăm mult în picioare, într-o căldură pe care nimic nu o tulbură, nici măcar semnalul sonor care imită refrenul operetei “Crai nou”. Așteptăm în spatele unor clienți cu foarte multe întrebări și dileme să ne vină rândul la bilete. Ne uităm des la ceas, cu nervozitatea specifică oamenilor în gări. Ne vine în sfârși rândul.

-Trei pentru București, îi zic doamnei și îmi amintesc brusc că nu mai am bani cash la mine atât cât credeam pentru că am lăsat mai mult decât trebuia taximetristului.

-Nu e o problemă, puteți plăti cu cardul, zice vânzătoarea și mă liniștesc brusc.

Nu am mai mers de mult cu trenul și nu mi-am mai luat bilete din gară, înaintea plecării trenului. Ce bine că digitalizarea a ajuns și la Brașov!

Iau biletele și ne îndreptăm spre panoul care anunță plecările. București- linia 1. Panoul electronic seamănă cu cel din aeroport. Încă o revelație veselă. Târâm bagajele până la linia întâi, prin pasajul întunecat și cu miros de urină. Aici modernitatea încă nu a ajuns, nu merge subteran.

Și ne așezăm pe o bancă, în așteptarea acelui moment magic când trenul apare la orizont și e un punct diluat și roșu, apoi devine o lăcustă tot mai mare care se oprește brusc. Îmi vine în minte peronul gării de acasă, când plecam la facultate și tata mă ducea la gară cu bagajul. Gara era plină de studenți și părinți și era o gălăgie veselă intermitentă, pe care o acoperea vocea operatoarei, prin stație. Se făcea brusc liniște pentru că un an de zile banda cu vocea fluctua sonor așa:

Trenul de călători 1425 din direcția Bacău cu oprire în stațiile Adjud, Mărășești, Focșani, Râmnicu-Sărat sosește în stația Buzău la linia 2 și pleacă în direcția Mizil, Ploiești Sud, București Nord. Trenul are în componență 8 vagoane și începe cu numărul 1 bis după locomotivă.

Informațiile generale erau strigate cu voce tare, în timp ce acelea cu adevărat relevante erau spuse în șoaptă, ca și cum un mare secret al CFR-ului urma să fie dezvăluit nouă, celor de pe peron.

Mulțimea tăcea brusc și alerga bezmetică în toate părțile, neștiind dacă ce au auzit era corect sau doar proiecția minții lor. Începeau să se întrebe unii pe alții, gesticulând cu bagajele în aer:

-Nu vă supărați, ăsta e trenul spre București? La ce linie a zis că trage?

Tata zicea mereu: să nu îți vină să faci ca Gabriel Dorobanțu?! Să îți fie frică de chefereul român? Și râdeam amândoi, că niciunul nu uitase cântecul care ne obsedase prin tâmpenie ani la rând la radioul din bucătărie: hai vino iar în gara noastră mică, privește-mă să vezi cât mi-e de frică.

Urcăm în tren. Găsim imediat locuri, ușa glisează cu senzor, ne așezăm pe scaune din textil destul de curate, aerul condiționat face vara mai decentă. Am un mic fior că nu suntem în trenul de București, dar ridic privirea și văd afișaj la capătul vagonului: Vă aflați în trenul București Nord, numărul 1145, vagonul 2. Astăzi este 5 august, ora 15:30. Temperatura la exterior este 37 de grade. Temperatura la interior este 26 de grade.

Incredibil, îmi zic. Asta da sincronizare cu modernitatea. Nu mai bâjbâi aiurit prin tren, verificând în ce vagon te afli. Mai știi și data și ora și temperatura. Stând pe scaun afli fără stres că ai plecat din Brașov la ora x și ajungi la București la ora y.

Încântată, mai ridic o dată privirea. Suficient cât să citesc această informație pe afișaj:

-Următoarea stație: Cluj Napoca.

 

Picură la etaj

Aseară am fost la domnul Fantoma, care arată ca un buldog bătrân. Îi atârnă ochii. Expresia. Chipul pare să se grăbească să alunece de pe cap, mânat în jos de forța gravitației. Deschide ușa și așa cum s-a ivit în prag, în niște colanți mulați și o bluză de pijama larg desfăcută la doi nasturi, pare un Hamlet senior din recuzita unui teatru abandonat. L-am scos din pat, deci. Mă recompun, pentru că se uită în ochii mei cu interes și îi spun repede că aud picurând pe ghenă, eu cred că e iar inundație undeva sus, la etajele superioare, că nu se poate să stăm așa, am tavanul făcut praf de la inundațiile anterioare, trebuie să facem ceva, eu nu mai suport, am tavanul făcut praf, aud picurând pe ghenă, probabil e inundație din nou undeva sus. În sfârșit prinde un moment rarisim când iau o gură de aer și intervine ca un profesor de fizică:

-De când?

Ce bine, mă ascultă! Și pornesc iar cu elan, turui, dau detalii, îl privesc în ochi, absorb atenția care simt că se intensifică precum un bulgăre de zăpadă. Continue reading

Ce te faci?

-Eu, când voi fi mare, mi-aș dori mult să merg la New York și să stau o săptămână, zice tatăl.

-Eu, când voi fi mare, mi-aș dori să văd Canada, să merg la make-up artistul pe care îl urmăresc și să îi cer o ședință de make up doar pentru mine, zice Copilul Mare.

-Eu mi-aș dori să devin vânzătoare la Auchan. Să văd multă lume, să vorbesc cu multă lume. Și noaptea să fiu pompieră, cu Mihăiță, care va fi soțul meu și șeful meu. Vom merge cu mașina noastră de pompieri toată noaptea. Dar parcă văd că nu o să fie foarte greu să fac toate astea, că vom avea mulți copii și eu nu o să am timp de nimic.

Eu le servesc supa în farfurii și parcă văd că nu o să-mi doresc nimic altceva când voi fi mare.