Printre picături

  • Orașul doarme de câteva ore bune și eu stau cu Dumnezeu în bucătărie, pe întuneric, ca doi bătrâni care păzesc un copil. Am încercat să-i citesc niște rugăciuni, dar am închis cartea și am pus-o departe, că nu am găsit nimic potrivit. Ca să nu ne privim pe întuneric, am aprins o lumânare. Nu mă rog, doar vorbesc. Îmi dreg glasul ca și cum aș urma să am o discuție serioasă cu un superior. Mă tem de discuțiile serioase, de genul acela de dialog de negociere care traduce o lupta invizibilă, dar dârză. Și eu nu sunt bună la lupte. Îmi dreg glasul, dar îi vorbesc în tăcere. Dumnezeu mă ascultă. Îi spun că până acum două săptămâni, viața mea a fost un paradis. Nu mă gândeam atunci că era un paradis, dimpotrivă. Mă plângeam de trafic, de agitația orașului și a vieții mele, de prieteni pretențioși și merite nerecunoscute. Dar nu aflasem. Nu știam încă și a nu ști înseamnă paradis. Ești în afara cunoașterii și a emoției, plutești pe coama grijilor mărunte, rutina e un râu cu pietre enervante sub tălpi, dar nu te răstorni, calci prin apă mai departe. Și apoi deodată știi. Afli că viața ta nu mai e o curgere lină de zile la fel, de comoditate caldă, ci că s-ar putea încheia brusc, ca o alunecare de teren.
    Doctorul mi-a vorbit calm, dar ferm.
    Ar fi ceva șanse, a zis.
    Sunt multe riscuri însă, a zis.
    Dar fără riscuri, sigur nu sunt șanse, a zis.
    A fost o glumă? Nu informația, formularea, adică. A vrut să fie amuzant? O fi crezut că așa îndulcește pastila năucitoare care te trimite din Paradis pe pământ? Câte glume ca aceasta spune în fiecare zi?
     Am ieșit în fugă din cabinet, ca să nu fiu forțată să dau un răspuns. Doctorul îl aștepta însă, cu mâna pe tastatură, cu mâna pe calendarul care programează șanse la viață și riscuri de moarte. Ce ușor o fi pentru tine, am gândit. O data în calendar, niște cifre inerte.
    -Poate notați acolo chiar data morții mele, i-am zis ridicându-mă brusc în picioare. Am deschis smucit ușa, fugind pe coridor.
     A ieșit după mine și a strigat:
    -Ce faceți? Unde fugiți? Trebuie să vă întoarceți, să vorbim. Vă rog! Dar nu e posibil așa ceva! Vorbim civilizat, nu ne purtăm ca sălbaticii!
    Am coborât scările în viteză. dar l-am auzit în spate, cu o voce pitică, de jucărie fără baterii:
    -V-ați uitat geantaaaaa!
    M-am întors. Părea identic cu el însuși acum 5 minute. Fără expresie. Nici enervat, nici sumbru, parcă nici nu țipase după mine cu 3 secunde înainte. Mi-a spus din nou, de data aceasta cu mai multe cuvinte, despre ce e vorba și de ce trebuie intervenit rapid. Fără intervenție, va dura cel mult șase luni. Cu intervenție, există șanse, dar operația este extrem de riscantă. Dădeam din cap ca și cum îmi vorbea despre diagnosticul sumbru al unui frate al meu. Absorbeam cu amărăciune informația, gândindu-mă cu groază că va trebui să i-o spun fratelui meu, care nu era cu mine. În câteva secunde îmi dădeam seama că fratele eram eu și că aveam să îmi repet cuvintele doctorului mie, în curând. Apoi iar intram în pielea surorii de frate bolnav și mă conectam la ce spunea doctorul. Așa am ținut-o un sfert de oră, întrând și ieșind din mintea mea, torturându-mă de două ori, în două feluri. Doctorul a remarcat probabil că aveam scăpări de atenție, că a început să noteze pe o foaie niște cuvinte, punând săgeți între ele, apoi săgeți în jos, apoi o dată. Arăta ca schemele pe care le făceam când încercam să sintetizez materie stufoasa înaintea unui examen. Data aceea o subliniase cu roșu. De ce cu roșu? Nu putea să aleagă un pix verde? Sau tot albastru? De ce fix pe ăla roșu, ca să marcheze o tăietură în carne?
    -Nu pot așa repede! Exclus!
    -De ce? Ce aveți de făcut așa de urgent încât să nu suporte o amânare, mai ales având în vedere natura situației despre care vorbim? Puteți muri!
    Părea să îi placă să îmi repete asta. Era a treia oară când o spunea. Cuvintele lui fluturau serios, dar reparabil in gura lui. Semăna cu ce îi spui unui adolescent care a băut prea mult: e cazul să te oprești, că altfel de îmbeți. Și dacă te îmbeți, îți va fi rău mâine. La fel și către mine: S-ar putea să muriți în curând, fiți atentă! Și dacă muriți, vă va fi rău mâine.
    Ce am de făcut?! Nu e treaba lui ce am de făcut. Trebuie să mă gândesc singură, nu presată de un bărbat în halat alb, care umblă cu două pixuri în buzunar, ca două pumnale: unul cu care subliniază deadline-urile vieții, celălalt o armă moartă.
    -Peste o săptămână vine acasă Tudor, băiețelul de 4 ani pe care l-am adoptat, mă trezesc spunându-i.
    Se lasă o liniște medicală în cabinetul lui mic, unde ai zice ca nu e loc de vești proaste. Mă uit la medic și pare brusc pleoștit. Dacă nu mi-ar fi atras atenția că voi muri în curând, aproape că m-aș bucura că i-am pus capac. Acum să te vad, dom’ doctor! Să te văd ce mai spui!
    S-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine, cu spatele sprijinit de masă. Mirosea a instrument chirurgical, arăta ca un instrument chirurgical și aș fi zis că se va năpusti asupra mea și îmi va face secțiune pe loc, cu el însuși. Dar mi-a vorbit brusc blând, ca și cum situația aceasta nasoală, cu adevărat nasoală, de două ori tragică, ne-ar fi privit pe amândoi și îngerii neatenți ai încurcăturilor de destin l-ar fi tras și pe el în încâlceala asta care mi se servea pe tavă.
    -Înțeleg, credeți-mă că vă înțeleg. Dar ce preferați: un copil cu o mamă pe termen foarte, foarte scurt sau o amânare acum și o mamă care îl va primi cu iubire peste câteva luni?
    Uitase să menționeze că operația presupunea riscuri foarte mari, ceea ce însemna că amânarea ar fi putut deveni poate permanenta. M-am prefăcut că nu m-am gândit la asta. Am reușit să mă mint câteva secunde că nu există decât varianta operație egal succes egal copil fericit și mamă fericita. Câteva secunde, atât.
    -Dar dacă nu mai poate avea loc nicio adopție? Daca mor în timpul operației și el va crede că l-am abandonat? Că nu l-am mai vrut?Dacă ar veni acum, măcar vom avea 5-6 luni împreună. Ce garanții îmi dați că merita să fac operația?
    M-a privit cu amărăciune sinceră, deși eu îi vorbisem de garanții ca unui asigurator de viață. Era, în felul lui, un asigurator de viață, dar nu lucra singur și asta se chinuia să îmi explice:
    -Garanții poate să va ofere doar…
    Și a arătat cu degetul în sus, spre tavan, ca și cum superiorii lui, managerii adevărului, se află la etaj și lucrează intens la asigurarea vieții celor care nu mai au de ales. Dar eu am înțeles despre cine vorbea.
    -Deci, Doamne! Doar tu poți oferi garanții. Mintea mea este în beznă. Acum o lună aveam confirmarea că adopția s-a finalizat. Urma să devin mamă. Am sărit în sus de bucurie, anticipând acel miros de înger crud pe care îl au copiii când nu sunt conștienți de sine și privesc intens la televizor. Am strâns cu mintea șosete aruncate aiurea prin casă și tot cu mintea l-am certat că nu și-a strâns lego și iar calc noaptea pe piesele acelea criminale, când mă strigă că a visat urât. Am purtat la gât cel mai valoros colier de mânuțe împletite la ceafa mea. Apoi mi-am ciuntit puțin bucuria de a deveni mamă cu lama ascuțită a temerii. Dacă nu voi face față? Dacă va fi cumplit de greu și rolul acesta, de mamă, poate nu e totuși pentru mine? Acum o lună credeam că am griji, deși nu aveam probleme. Acum am probleme, dar nu mă pot gândi la nimic. Va fi bine? Zi-mi Tu. Dacă fac operația, va fi bine?
    În bucătărie e tăcere. Lumânarea e spre final, o lumânare romantică, nimic religios în ea, e cea pe care o aprinsesem când a venit decizia de adopție. Vorbesc, rog, mă rog. Dă-mi un semn, Doamne. Te rog. Dă-mi un semn că merita să fac operația, că va fi bine și Tudor va avea șansa la o mamă. Dă-mi un semn!
    Nu se clintește nimic. Mi-aș dori să văd pereții că se strâmbă ca niște oglinzi de bâlci, că fereastra se deschide brusc sau că lumânarea se stinge. Orice. Nimic nu se întâmpla și simt că mă dor umerii de încordare. Ce semn? Ar fi culmea! Doar nu e film paranormal. Revino-ți. Roagă-te decent, ce e asta? Noaptea e sfetnic bun, te culci acum și mâine vei ști ce decizie să iei.
    Mă ridic și aprind lumina. Bucătăria se inundă de lumină și lipsa unui miracol face și mai agresiv râul de lumină care mă îneacă brusc. Îmi revin repede și merg la fereastră, să o închid. De aproape constat că a plouat, ferestrele sunt ude. Nici  măcar nu am auzit ploaia. Când închid fereastra, văd o picătură mare de ploaie, rostogolindu-se cu viteză, de parcă ar cotropi înfometată suprafața ferestrei. Alunecă iute în linie dreaptă, pare să aibă un plan clar în minte, o strategie de război fulger pe harta nocturnă a geamului, dar brusc face o cotitură. Fuga ei se împotmolește și cu o schimbare evidenta de intenție, se îndreaptă acum lent spre altă picătura mică, firavă, cu care se unește. Din unghiul meu, pare că o cuprinde ușor în brațe și pornesc amândouă încet mai departe, ca o mama cu un copil care abia a învățat să meargă și e în alunecarea aceasta a lor pe bezna ferestrei mele ceva tandru și grijuliu, cald și moale, cum e somnul de miere al oricărei mame din univers alături de puiul ei.
    Deschid fereastra și urlu către cerneala cerului:
    -Îți mulțumeeeeeeeeeeeeeeeeesc!!!!!!

Buletin probe biologice

Urcând spre etajul patru, înoți ca salmonidele în amonte printre bătrâni care coboară încet, ocupând toată scara. Nu te observă, nu îți fac loc, au dreptul la scară mai mult decât tine. Privesc preocupați și îngândurați și nu dau doi bani pe urma de tinerețe care mai flutură pe umerii tăi vioi. La etajele inferioare ai văzut cum hoarde de alți bătrâni stau pe scaune, stau în picioare, se ceartă, tac stoic, privesc în gol, privesc la lifturi. Lifturile nu merg. În Policlinica Titan e ca în salină, o vreme se auzea în întunericul bacterian zgomotul înfundat pe care îl fac corpurile metalice grele în cădere. Erau lifturile, cu liftiere dictatoriale în ele, gata de atac și expulzare a oricărui bolnav neascultător. Apoi un lift s-a stricat și aplombul nevricos al liftierei eliminate s-a mutat în doză dublă în cealaltă, rămasă activă. După o vreme a cedat și ultimul lift și o tăcere de fabrică în abandon s-a instalat în policlinică. Acum scările sunt singura cale de acces la doctori din etajele superioare. Cozi imense de bolnavi indică eficiența cabinetelor mici cu uși de termopan, pe care stau lipite toate afișele și informațiile lumii, programul peste regulament, reclama la antidepresive peste program, reclama la Corega peste antidepresive, NU INTRAȚI NEINVITAȚI peste Corega, NU MAI SUNT FONDURI peste NU INTRAȚI NEINVITAȚI.

Continue reading

Sub ștergar

Aveam trei prietene cu care mă înțelegeam bine: mămăliga fierbinte care mă aștepta în fiecare zi când veneam de la grădiniță, sora ei mai sobră, coliva, care mă aștepta uneori sâmbăta și regina tuturor: pâinea de casă.

-În rest, fata asta nu e prietenă cu mâncarea, mă prezenta mamaie ca pe o raritate altor femei care veneau la noi.

-Se vede, mă cântăreau ele din priviri. Mănâncă, fetiță, să te faci mare, ce, vrei să rămâi mică?! Mănâncă!

Nu mâncam. Dar mă bucuram să sărut soarele fierbinte al mămăligii, când intram în casă. Mă aștepta pe masă, trimițând prin ștergarul care o acoperea cercuri de abur cât ea de mari, ca niște variante ale ei translucide și incorporale. Îmi puneam palmele deasupra feței ei fierbinți și opream aburii ca pe niște nori. Apoi ridicam ștergarul și îmi apropiam fața de crusta ei în formare, închizând ochii.

După un calendar interior și altul al satului, bunica și mamaie făceau pomeni. Era ceva solemn în spatele lor aplecat deasupra plitei, învârtind într-o mămăligă cenușie și tragică: coliva. Bunica lua coliva de pe foc și o lăsa o noapte la rece, acoperită cu un prosop curat. Rămânea o dâră de solemnitate ca o cărare între plită și locul unde se odihnea coliva și când nu mă vedea nimeni, ieșeam în șosete pe hol și ridicam prosopul, să văd ce face. Coliva nu transmitea nimic din voioșia primitoare a mămăligii, ea nu unea oameni la o masă, ea doar amintea de cineva. Dimineața mă trezeam târziu și vedeam din pat spatele bunicii aplecat peste vasul cu coliva care se lăsa frământată și amestecată cu zahăr și nucă. Bunica aranja coliva pe o farfurie și îi făcea o cruce din zahăr pudră pe mijloc, o punea cu grijă într-un coș cu colaci și vin. Coșul rămânea o vreme pe masă, cât mamaie și bunica se îmbrăcau cu hainele negre și curate . Apoi plecau amândouă la biserică, legate între ele de coșul cu hrană pentru cei care nu se mai văd. Continue reading

Ce faceți cu aceste panseluțe?

Între un sparanghel și o sfeclă mică, survolez din colțul meu situația. Directorul marelui muzeu încă vorbește. Vorbește de o oră și ceva și tot auditoriul îl ascultă, cu politețe vrăjită. Prin aer plutesc nume sonore în universul unor experți în artă modernă. Valerie, Marcel, Hans, Max trec pe deasupra noastră nefiresc și sumbru ca fluturii pe ger. Directorul sare de la una la alta, vorbește cu mândrie de tot ceea ce poți găsi în muzeul lui, de ce găsești la Viena, de ce găsești la Târgu Jiu. Apoi ne spune de pasiunea lui pentru ciuperci. Urmează încă o oră in care aflăm cum culege ciuperci, cu cine, de unde, cu ce mașină, cum s-a otrăvit o dată, cum s-a vindecat, cum le gătește, cum le conservă. Furculița lui străpunge aerul des, ca o sabie mică de care cuvintele totuși nu se sperie, altfel nu s-ar mai rostogoli așa sonor în jurul lui ca un roi de păsări.

Mă uit la ceilalți directori de muzee de artă. Două doamne care îl urmăresc cu politețe și încearcă mici întreruperi cu umor, scuturând ușor din cap, fiecare la capătul ei de masă. Nu au nicio șansă, poveștile lui se compactează între trupurile lor zvelte. Mă uit și la șeful meu. Ascultă și el cui politețe și întrerupe discursul cu întrebări despre avangardă, dar directorul marelui muzeu nu prea se lasă descurajat. Continuă cursiv despre pleurotus și Duchamp.

Suntem la cină. Chiar și în farfurii avem avangardă. Sparanghelul stă țeapăn lângă niște sflecle roșii mici, cu o creștere întreruptă, somonul pare să aibă o perucă din germeni de lucernă și o râu galben de sos duce viață în toate. Deasupra tuturor, ca o victorie a vegetalului nonconformist, plutesc trei flori de panseluță. Mă bucură mult întâlnirea cu ele, de parcă nu în seara aceasta, în farfuria aceasta s-ar sfârși strălucirea vieții lor discrete. Continue reading

Interzis

Trebuie să merg. Așa am fost încurajați la ședința de luni: să mergem. E un drept în care noi credem, trebuie să ne susținem cauza și astfel să susținem această minoritate care are nevoie de noi.

Încurajare. Nu obligare, desigur. Este interzis să obligi. Colegii se înfig în scaune, scaunele li se înfig în suflet. Unii tac sinucigaș. Tăcerea este clar un act de refuz. O categorie gălăgioasă susține că evident, trebuie să fim acolo, cu toți, în număr mare, dacă noi nu, atunci cine? E exact categoria care nici măcar nu are de gând să rămână în capitală în weekend. Apoi mai e o serie cuminte, dar nesigură, care riscă puțin, dar tot riscă: cei care spun că da, își doresc să participe, ar veni cu drag dacă nu ar fi avut deja planuri pentru week-end. Dar data viitoare, la marșul de la anul, sigur vor participa.

Și mai rămân doi care nu au zis nimic convingător. Eu și un coleg. Pe noi ne întreabă șeful direct: ne vedem sâmbătă la marș, da?

-Încercăm, răspundem noi cu voci albe, ca două stafii prinse în spatele școlii, la fumat.

Participarea înseamnă bilă albă. Unii au nevoie de bile albe mai mult decât alții. Eu sâmbătă aveam de gând să merg cu Copilul Mare la Obor să cumpărăm tull să facem fustă cu volane. Așa am promis de o lună. Dacă merg la marș, nu mai am timp să mă întorc acasă, să iau Copilul Mare ca să mergem la Obor. Dacă merg la Obor, nu mai am timp să trec pe acasă să las copilul ca să ajung în centru, la marș. Îmi fac zeci de planuri și strategii. Decid să merg și să iau Copilul Mare cu mine. Vom mărșălui fără zgomot, voi susține cauza unei minorități, șeful mă va vedea și nu voi avea parte de comentarii ironice sau acide pe tema aceasta în anul care vine. Continue reading