A murit Iordache. N-as fi crezut ca il prind murind. Oligofrenul satului parea de-o varsta cu Dumnezeu si deci era firesc sa inchida el lumea, cand o fi. Insa din greseala, din nebagare de seama, dintr-o raceala, a murit. Nu stiu cati ani o fi avut, a venit la noi in curte de cand sunt eu, de cand era tata si probabil si mai devreme de atat. Eu credeam ca rade, ca e fericit. Apoi mi-am dat seama ca scalambaielile lui erau semnul oligofreniei. Nu articula, zicea ceva ce nu intelegeam, gesticula. Intra in curte la noi dupa slujba de la biserica. Nu cerea nimic, dar ii dadea mamaie. Aveau ei doi o intelegere a lor, ca un contract surdomut. Mamaie stia ce sa-i da, el lua si multumea in felul lui. Nu statea la masa, se retragea sub nuc si manca sau bea acolo, sa nu deranjeze. Mamaie ii dadea sa bea in pahare de sticla, ale noastre. Dupa ce pleca, nu spagea si nici nu fierbea paharul. Iordache e curat, zicea. Da-l dracu, bagi toti cretinii in curte, zicea tataie.
La Iordache a ajuns plapuma de lana, grea, a lui Gabi, cand a murit. Si cand s-au schimbat vremurile si plapumele de lana au plecat la stramosi si in locul lor au venit pilotele usoare de la piata sau de la IKEA, tot la el au ajuns cele vechi.
Iordache mergea ca Charlie Chaplin. Continue reading →
