Erau două drumuri care te puteau duce la grădiniță. Unul lung, pe divale, adică prin centru pe la primărie și pe lângă magazin și altul – o scurtătură, pe Cânepiște. Lângă Olga, chiar la biserică, în loc să continui pe drumul lung, coteai dreapta la vale pe lângă Petronela asistenta, cocioaba lui Borciuleasa, pe partea cealaltă pe lângă casa lui Vasilică a lui Tăbârcă și mult mai departe, izolată de orice altă casă și chiar și de propriul gard, strania casă cu acoperiș cubist a lui Jenete. Apoi intrai pe drumul cu praf cafeniu care separa lanul de rapiță de cel de in. Pantofii mei cloncăneau ca niște bucăți de lemn pe praful bătătorit al drumului, bălțat ici și colo cu pietre late, ovale. Dacă mergeam mai repede mă umpleam de praf pe șosete. Albastru în dreapta, galben în stânga, mergeam prin culori până la șosea, o vedeam de la câțiva metri lungi cum strălucea argintie ca un șarpe metalic, unind Buzăul cu Brașovul, Muntenia cu Transilvania, Nordul cu Sudul. Eu traversam drumul istoriei, care trecea prin mijlocul satului, fix în dreptul casei lui Benone. Continue reading →