Când sunt Moșii de iarnă sau de vară, se pomenesc morții. Oamenii merg la biserică și asistă la slujbe și împart mâncare și-i pomenesc pe cei plecați. La noi in familie, cei plecați ne pomenesc mai întâi pe noi și apoi invers. Poate ne și înjură. Mi și-i imaginez stând pe coate la fereastra Raiului, înfometați și iritați, în timp ce ceilalți morți și-au primit pomana. Asta pentru că invariabil noi întârziem la biserică. Sau uităm esențialul acasă. Sau dacă nu esențialul, ceva tot uităm. Chibritele. Lingurița pentru colivă. Paharele pentru vin. Și niciodată nu ținem minte ritualul. Mereu ne trag de mânecă experții că suntem în urmă cu gesturile care țin de protocolul pomenirii: uităm să scoatem dopul de la sticla cu vin și efectul slujbei este egal cu zero. Așa ni s-a spus. Adică pomenirea nu mai e la fel când ai dopul pus la sticlă, practic dopul o blochează. În plus, nu bâțâim energic coliva atunci când se cântă ” veșnica lor pomenire”. Tata o lasă câteodată chiar în coș, nemișcată. Atunci cineva bine informat îi atrage atenția. Fără replică, tata se supune și scoate coliva din coș și o bălăngănim amândoi cu zel, ca niște pacienți cu Parkinson. În timpul acesta, morții noștri așteaptă, cu ochii pe fereastra aceea a Raiului care dă înapoi spre lume. Noi nici colivă nu facem, pentru că nu știm. Mama nu vrea să învețe, tata nu stie, eu nu am voie. Deci o face o vecină. Iar coliva nu se face o farfurioară. Se fac vreo patru. La biserica din satul nostru nu se mai omoară lumea să mănânce colivă. Le bagi cu forța pe gât niște paharele cu colivă. Dar tot vii înapoi acasă cu vreo trei farfurii jumate. Pictate cu ceara căzută de la lumânări. Continue reading →