Capul meu de clasa a șaptea era plin de Roxette, chimie și Dragoș Matei. Ascultam doar Roxette, uram chimia și eram îndrăgostită de Dragoș Matei. Stătea în banca din fața mea și nu avea habar de nimic. Era moale în mișcări și solid la corp, nu se enerva din nimic și nu avea păreri. Părea o felină la soare. Zi de zi așteptam cu nerăbdare să merg la școală, doar pentru că îl vedeam pe el. Mi-as și petrecut toata viața cu el și aș fi acceptat să mă mărit cu el și să-mi devină soacră mama lui și câinele lui să devină al nostru și aș fi acceptat să ne uităm seara la televizor în sufrageria părinților lui. La toate mă gândisem și cântărisem bine situația. Numai că lui nu îi spusesem. Numai gândul că ar putea afla că sunt îndrăgostită de el m-ar fi terminat. Amânam asta pentru mai târziu. La fel și nunta și mutarea la ai lui și serile la TV-ul lor. După câteva luni în care Dragoș Matei se rostogolea la soare, neștiutor și de nimic simțitor, a venit vacanța. Cu inima fără tiv pe margine, am plecat la bunici. Mă gândeam mereu la el și îmi imaginam zilnic cum își petrece el vacanța. Dacă auzeam o glumă, mă întrebam dacă el ar râde. Dacă citeam o cartea, mă gândeam dacă i-ar plăcea și lui. Continue reading →

Copilul Mare a adus de la o petrecere un balon verde, umflat cu heliu. L-a cărat prin oraș, a traversat parcul, l-a băgat în bloc, l-a adus în casă, cu toată grija cu care o femeie recent devenită mamă își poartă prin lume nou-născutul. Să nu o ia în sus și să nu-l mai pot prinde, a zis ea. Și nici să nu se spargă. Balonul a urmat-o ca un câine mut, recuperat de la gunoi. Venea puțin în spatele ei, cu un cap mare și corp subțire de panglică de plastic. Parcă știa că nu prea are ce căuta printre noi, în casă, dar se strecura în tăcere, ca să nu punem ochii pe el. Nu prea aveai cum să nu pui ochii pe el, e verde și se bagă fix între noi când stăm la masă, când vorbim. Continue reading →

Stau în sufragerie, la Măgura. În spatele meu, fereastra cu toc de lemn dă spre grădină, spre biserică și spre o parte a satului. Citesc un interviu luat directorului de la Mercedes-Benz, nu doar despre industria auto, ci despre viitorul nu foarte depărtat. Acela de peste aproximativ 20 de ani. Entuziasmat și ușor prevenitor, Dieter Zetsche pare un mesager al lumii noi, deși e un om spre bătrânețe, cu mustață albă și ochelari, ai zice că e din altă specie și are alte nevoi și corespunde altor repere biologice. Anunță puțin amenințător schimbarea. Oamenii trebuie să fie pregătiți pentru schimbare. Nu doar ce se întâmplă cu noi se va schimba, nu doar lumea așa cum o știm, ci și omul însuși va deveni altcineva. Dacă nu chiar altceva. Fericit de ceea ce ni se pregătește, directorul anunță Continue reading →