Vă fac legătura

Deschisesem geamul, închisesem ușa. Suntem în 2013 și am în sfârșit ușă la birou. A plecat doamna consul care susținea că nu avem nevoie de uși, mai ales unii din noi. Că transparența e mai importanta decât frigul și că un pulovăr în plus e o cărămidă la temelia integrității. Am deci ce să închid. Mă așez pe scaun și citesc un e-mail complicat, despre un festival care ar putea avea loc, dar nu e sigur și ar putea fi internațional, dar e mai ales local. Sună telefonul. Răspund cu vocea mea de birou cu ușă, privind pe fereastră. Nu am voie să stau mult cu ușa închisă, ar deveni suspect. De aceea îmi doresc ca această convorbire să fie scurtă.
-Ați sunat la Departamentul de Cultură și Media. Cu ce vă pot ajuta?
O voce de bărbat mă ia cam tare:
-Alo? Cini sunteți dumneavoastră?
Repet numele meu și  numele departamentului. Mai convins, bărbatul continuă, se simte totuși pe un teren mai sigur decât părea inițial:
– Ia ascultați aicișa, doamnă de ce v-am sunat. Să vă explic. Am întâmpinat de curând o situație bizară și puțin chiar ciudată. Io mă numesc Scurtu Gheorghe și sunt din Măcin. Ați auzit de Măcin ?
-Încă nu, dar nu o să se mai repete. De azi înainte o să știu de Măcin.
-Așa. Măcin e un sat, nu diparte de Carcaliu. Probabil nici de Carcaliu n-ați auzit, da nu-i nimica. De ce v-am sunat eu, doamnă? Mă numesc Scurtu Gheorghe și mama mea, în etate de 85 de ani, e de cinci ani paralizată la pat. Bine, nu stă chiar toată ziua în pat, e paralizată pe partea stângă, ba nu, mint, pe partea dreaptă și se mai mișcă, duce lingura la gură dar o bâltâcâie, merge așa, ușor pe lângă perete, cu baston, sta în fund, mă scuzați, și de-astea. Da de când s-a îmbolnăvit, când vorbește, se bâlbâie. Acuma, io de ce v-am sunat? Iaca, doamnă : de când s-a îmbolnăvit, are așa, niște previziuni. Premoniții, ca să le zic așa. Ei, și când o apucă premonițiile, nu se mai bâlbâie. Așa se manifestă la ea, nu știu, nu interpretez, că nu-s Dumnezeu. Ei, și acum vreo doi ani, când a dat la televizor ca s-au furat tablourile din Olanda, îi zic: ia uiti, bre, nenorociții ăștia au furat tablourile la oameni și cică le-au ars. Mama de colo, se ridică brusc în capul oaselor și, fără nici o bâlbâială, zice așa, de m-a și cutremurat: nu le-au ars, ascultă la mine. Tablourile nu sunt arse. Or să le găsească, dar până or să le găsească or să le scoată și pe nas ălora de le-au furat. Ei, și n-am mai luat-o-n seamă pa mama și a trecut timpul. Și ieri de-o zi, așa, din nimica, nici nu vorbeam de tablouri, mama zice fără bâlbâială: tablourile sunt la cuscru! Poftim!
-Care cuscru? întreb și eu, luată de firul narativ care se desfăcea de pe ghem.
-Cum care cuscru!? Că doar nu al meu. Cuscrul la unu din hoți. Eu de-aia v-am sunat. Să vă dau acest indiciu, ca să sunați pe procuror și să-i spuneți. Nu ziceți cine v-a zis, ziceți decât :cuscrul. Și or ști ei ce să facă mai departe. Ca doar câți cuscri pot să fie? Unul din hoți a copilărit cu mine aicișa, e tot din Măcin, de-aia mă și mir un pic sincer că n-ați auzit de satul ăsta, când era mic, era băiat serios, s-a prostit acuma, mare, copilăream la bunic’su în livadă, e chiar gard în gard cu noi și bunic’su avea o livadă pă partea dreaptă, acuma nu mai e, dar are alți pomi, numai că nu mai e livadă. Ei, și ăsta e deci unul din hoți. Primarul are o fată și e măritată cu un frate de-al hoțului, ăsta, leat cu mine care am copilărit eu cu el. E deci un cuscru. Și în fine, eu pot să vă mai ajut, dar să nu ziceți după aia că de unde, ce și cum. Deci eu atât vă zic : cuscru! Dați mai departe!
Ascult, cu ochii la ușa mea care stă închisă de ceva vreme. Ar fi cazul să o deschid cât mai repede.
-Bine, mulțumim de informație. O să transmit departamentului de poliție informația aceasta. Va mulțumim mult că ne-ați sunat.
-Bine doamnă, eu atât am avut de zis.
Și a încheiat repede:
-Aceasta informație de-ați utiliza, eu tare mult m-aș bucura.
Pe fundalul acestui accident liric, închid telefonul. Merg imediat să deschid ușa. Mă așez din nou pe scaun și decid să formez la departamentul de poliție. Data trecută îi sunasem să le spun că cineva, un inventator, vrea să facă plângere că i s-a furat proiectul aparatului de făcut timp. Acum, informația pare mai solidă. Ezit o clipă, totuși sun. Le spun totul și aștept. Urmează o tăcere ca o ușă de birou și în timp ce aștept ca cineva să râdă în hohote sau să mă certe nervos că sun cu asemenea amatorisme, vocea asistentei de la poliție mă aduce cu picioarele pe pământ:
-Cum naiba nu ai auzit de Măcin?? Am învățat și la școală! Relieful lui cuprinde trei forme de relief importante: munte, și anume Munții Măcinului, câmpie și luncă, și anume Lunca Dunării!

Anotimp de nuntă

  • Ne plimbăm prin parc în primele zilei ale toamnei. Soarele atinge moale creștetul auriu al Copilului Mic. Picioarele ei agită frunzele de pe jos ca pe niște găini. Frunze mari, speriate, sar în sus și te-ai aștepta ca sub ele să fie cuibare calde din care să ridice ochii bezmetici pui-frunzuliță. O țin de mână și îmi tot verific telefonul cu stânga, să nu ratez vreun apel. Am ieșit o fugă din casă, dar sunt în timpul orelor de serviciu. Sunt și în timpul orelor de mamă. Prioritățile vin rapid una peste alta și deja am un munte de obligații în față, l-aș răsturna și eu cu piciorul ca pe un morman de frunze-găini. Mă simt vinovată față de graba cu care o împing pe Copil Mic să se miște mai repede și să ne distrăm cu ochii pe ceas. Mă simt și un elev care trage chiulul de la ora la care poate îl va asculta.
    Copilul Mic vorbește într-una. E fericită și țopăie în mișcări de revoluție și mișcări de rotație și poartă ca o aură cea mai transparentă iluzie: aceea că are timp. De la distanță, așa pare. De aproape, habar nu are. Timpul ei e doar prezent și prezentul ei e infinit.
    Îi arăt frunzele uscate, soarele bătrâior și aprozarul cu mere, în depărtare.
    – În ce anotimp ne aflăm?
    -Toamna!
    -Bravo! Și ce urmează?
    -Iarna!
    -Da! Și ce e specific iernii?
    Copilul Mic enumeră încântată tot ce știe despre iarnă, apoi despre primăvară, despre vară. Îmi spune ce frumoase sunt toate și ce îi place cel mai mult să facă în fiecare din ele. Că iubește natura și străzile și mașinile și copacii și toți oamenii și mai ales bătrânii și tot Bucureștiul. Face o pauză. Trezește cârduri de frunze noi, cu piciorul, în mers. Apoi îi plac marea și cerul, munții, ciocolata. Fulgii de zăpadă și florile de primăvară și zmeura și prunele. Și anotimpurile. Iubește vara, primăvara, iarna, toamna, îmi spune și face o pauză. Reia rapid:
    -Și dintre toate, cel mai minunat anotimp ești tu.
    Îmi țiuie urechile. Declarația aceasta mă năucește, ca o supradoză de miracol. Copiii produc miracol, dar nu fac un pas înapoi să îi contemple efectul. Nici pe tine nu te lasă. Pentru că au așa de multe de zis. Și Copilul Mic are multe de zis:
    -Și îl iubesc și pe Mihăiță. Și vreau să mă căsătoresc cu el, că m-a întrebat și a zis ca vrea și el să fie soțul meu. Dar și mai mult îl iubesc pe Andi, dar el o iubește doar pe Dora. Si vrea să se căsătorească doar cu ea.
    Alerg pe scări între emoții. Acum o secundă îmi oferea curcubeie, acum mă aruncă în cascade de care mi-e groază.
    -Da? De unde știi că o place pe Dora?
    -Mi-a spus el.
    -Și Dora îl place?
    -Nu. De aceea aștept și dacă ea nu îl vrea, îl vreau eu.
    -Păi deja i-ai spus lui Mihăiță că te căsătorești cu el. Nu va suferi? Și Dora e prietena ta, nu se poate să îi iei posibilul soț. Daca îți place de Mihăiță, eu zic să rămâi doar cu Mihăiță.
    Încerc niște etică de bază, ca o marmeladă compactă. Are totuși efect, Copilul Mic tace brusc și probabil evaluează în gând posibilitățile. E bine că acceptă contraargumente, îmi zic. Și alung din cap orice gând. Doar nu se mărită mâine.
    Trecem mai departe prin frunze, în tăcere. Eu îmi verific telefonul. Încă nu a sunat niciun șef. Fata nu se mărită fără să mă întrebe. Să vezi că terminăm cu bine și ziua asta și cerul însorit ne sărută pe creștet.
     Ne apropiem de ieșirea din parc când Copilul Mic mă întreabă brusc și cu speranță în ton, ca pe un expert contabil care știe niște trucuri salvatoare:
    -Auzi, dar dacă faci pârț la nunta ta, nu se anulează nunta?

Mai încearcă tu și-mpinge vaca

  • Sunt în birou și privesc calculatorul ca pe un buchet de cabluri fără sens. Ușile sunt toate deschise, pentru că nu este permis să stăm cu ușile închise. Doar unii dintre noi își permit să uite de regulă. Și doar ei nu pățesc nimic. Eu nici măcar nu am ușă, pentru că biroul meu e pe un hol. Nu am ușă, nu am dileme.
    Cât mă uit absentă în calculator, să văd din ce colț să apuc ziua asta, îl aud pe hol pe domnul Oaie zicându-i Verenei:
    -M-au sunat de la reședință. A sosit vaca și nu poate să intre.
    Verena: Vaca?? N-are cum!
    -Ba are cum. E în fața porții și nu poate intra.
    -Tocmai am vorbit cu bucătarul și nu e nimeni la poartă. Stai să mai sun o dată.
    Verena ia telefonul și formează numărul de la reședință.
    -Mai sună o dată, da. Nu se poate să lăsăm vaca afară. Ne-o fură, insistă Oaie, ca un șef nerăbdător. Oaie chiar e șef. E consilierul secției agricole. E numele lui adevărat și are mustață și haină pe umeri. Seamănă tare cu Vaclav Havel ăn anii 80.
    -Alo, Marius? Am înțeles că a sosit vaca. Poți să te mai uiți o dată să vezi dacă a ajuns vaca?
    -A sunat la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb. Domnule Oaie, a sunat vaca la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb.
    Se întoarce către telefonul pe care îl ținea în palmă ca pe un obiect scârbos, de care ți-e silă: Willem, ai sunat la poartă? Aha. Cică nu, nu a sunat, îi spune Verenei.
    -Păi să sune, zice Verena, cu receptorul la ureche.
    -Păi să suni, Willem. Gata, ai sunat?
    Domnul Oaie către Verena: da, a sunat.
    Verena, către Marius: da, a sunat.
    Marius, în receptor, către Verena: gata, a sunat. Dau drumul la vacă. Da unde o punem?
    Verena, către Oaie: unde o pun?
    -Nu știu, eu trebuia doar să mă asigur că nu rămâne vaca pe afară. Că ne-o fură cineva.
    Marius către Verena: o punem în living și după aceea mai vedem.
    -Și cum o urcați pe scări?
    -O târâm.
    -Nuuu, că-i sare vopseaua. Cred! Stai totuși să întreb.
    Verena către domnul Oaie: nu îi sare vopseaua dacă o târăsc pe scări?
    -Îi sare, îi sare, cum să nu-i sară?! Nu o târâți! Or o iau în brațe, or o lasă la parter. Dar sigur nu trebuie târâtă pe scări.
    E vaca de rigips, în mărime naturală, colorată bălțat, pe care o expunem la evenimente cu specific agricol. Și mereu uităm unde a rămas la evenimentul anterior. Și pentru că nu am ușă, toate frânturile haosului lumii ajung negreșit la mine, ca niște lampioane plutind necontrolat.

 

Noaptea, pe răcoare

Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi și nu ți-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în fața copilului tău urlând care îți spunea că nu înțelegi nimic, să pleci, că nu înțelegi absolut nimic, deși tu înțelegeai incredibil de multe? Când ai simțit că te așezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din țară și din țară nu vrei să pleci pentru că simți că ți-a trecut timpul?

Eram în taxi și șoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin fața blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Și s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:

-Ei cum dracu nu vă amintiți, că doar nu sunteți vreo tinerică să zici că n-ați apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin fața oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te oprește o clipă în loc.

Și exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraș. Deseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieșit la un eveniment din martie. Și de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după ședința online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanță de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am niște cearcăne enorme și ochii umflați, pentru că aseară am vrut neapărat să termin carte. De parcă ar fi fost de la bibliotecă.  Ajung acasă și mă apuc de vopsit și cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicații de proiect și îmi îngheață capul, cu vopseaua uscându-se roșie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri știu ele împotriva cearcănelor. Unele nici întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu și arăt groaznic și nu aș vrea să ies din casă. Trebuie să existe niște trucuri. Continue reading

De-a mătușile

Plecasem când dimineața nu se trezise încă. Eram înaintea tuturor, când am ieșit pe treptele casei pisicile dormeau încolăcite cu plumbul nopții apăsându-le blana. Doar câinele a dat rapid din coadă, ca să-și ascundă mirarea că mă vedea trează la ora aceea. Mamaie ne făcuse bagajul de cu seară și acum intra îngrijorată în camera de la pian și ieșea cu o umbrelă în mâini și iar intra grăbită și ieșea cu niște cizme scurte ale ei. Nu vorbeau nici unul, nici celălalt și am ieșit pe poartă între ei, tăind întunericul ca pe o bucată de mămăligă.

-Taman acum s-a găsit să plouă. Tare vă duc grija. Măcar de-am fi apucat să sunăm.

Și simțeam cum deasupra mea mamaie clădea un nor gros de griji și teamă și norul se apropia și de mine. În curând aveam să fiu eu cea îngrijorată. Tataie căra sacoșa grea de textil și auzeam cum sticlele se ating una de cealaltă ca într-o melodie pentru cei care transportă mâncare. Călca cu atenție în noroiul care se adâncea tot mai cleios, lenevindu-ne pașii. Atent călcam și eu, încălțată cu cizmele scurte ale lui mamaie, în care intram lejer cu proprii pantofi. Încercam să nu mă murdăresc pe pantalonii bleu deschis și regretam că fix astăzi trebuia să plouă, deci puteam ajunge la Brașov cu hainele deja murdare. Ieri fusese așa frumos și aș fi ajuns curată ca un crin și m-ar fi lăudat mătușile și eu nu aș fi simțit nicio rușine, nici un bici incolor dar iute pe deasupra capului, cum că mamaie nu mă ține curată. Acum înaintam prin beznă și ploaie, între tăcerea lui tataie care răsufla greu sub greutatea pachetului pentru surori și grija densă ca un noroi a lui mamaie.

-Să-i spui să conducă atent, să nu facă vreo prostie. Și să nu veniți înapoi pe întuneric, că vă duc grija acolo la baraj, la Siriu.

-Ei, mai lasă-l! Doar nu conduce de ieri! Ce atâta grijă?!

Tataie era conectat mereu la viața practică a satului și așa aflase că Gligore avea drum cu camionul, în interes de serviciu la Brașov. Era o ocazie bună și rară să dea o fugă la surori cu recolte de toamnă și să caute acolo și niște cuțite pentru Abrichtul lui. Ocazia se ivise spontan și nu mai apucaseră să sune de la poștă acasă la Buzău, să întrebe dacă am voie. Mamaie ezitase până în ultimul moment, eu insistasem să merg, la fel și tataie. Plecam amândoi în interes de serviciu pentru că eu eram asistenta lui de tâmplărie și orice îmbogățire a recuzitei lui era o bucurie împărțită la doi. În plus, mătușile mă așteptau mereu cu drag și mă alintau. Continue reading