Venea pe nesimțite iarna, nici nu știai când din “nițeluș cam frig”, cum ziceau măgurenii, dădeai într-un ger ca în Andersen, Țăndărică stătea cu ochii ieșiți din cap de frig pe lângă ușa de la intrare, în speranța că poate azi nu îl leagă și va fi poftit în casă, la căldură. Tufănelele în grădină rămâneau în poziție de drepți, cu bănuții prăfuiți, ai fi zis că rezistă gerului. Când te apropiai, vedeai că erau îmbrăcate în gheață, muriseră, dar la noi încă nu ajunsese evidența morții lor. Ca stelele. Bunicii ieșeau din casă primii, pentru animale. Urma să mă trezesc cu mare greutate eu și să plecăm la grădiniță. Drumul era ca o călătorie desculță pe zăpadă, oricât de îmbrăcată aș fi fost, tot îmi era frig. Mă simțeam ca primul om de pământ care trebuia să taie frigul în două și să treacă prin spațiul strâmt dintre două falduri de ger ca să ajungă la treburile lui. Cizmele Polar, pe care le uram că stăteau ca niște cârpe groase în jurul gleznelor, se încărcau de zăpadă și abia mai mergeam, în înghiontelile lui mamaie, hai că întârziem, hai că te ceartă doamna, mergi mai repede, mergeam una în spatele celeilalte, eu în față, prin aleile subțiri făcute de măgureni în zăpadă.
Iarna venea deci. Mereu venea, mereu era albă și mare. Eu nu știam niciodată când trebuie să se întâmple lucrurile ritualice, fiecare zi era pentru mine cât o viață întreagă. Nici bunicii nu mă implicau în calendarul vieții rurale, dacă nu era nevoie. Cel mai prompt mă ținea la curent Dragoș, nestăvilitul meu prieten de joacă, cel fără părinți, crescut de bunici. El îmi spunea: poimâine se taie porcul. Continue reading →