Daca ar mai fi trăit, acum ar fi fost ziua de naștere a bunicii mele. Aseară, pe drum dinspre Romană spre Universitate, creierul meu mi-a dictat că ar fi o idee bună să iau ceva de mâncare și să dau cuiva pe stradă, de pomană. Tocmai când făceam loc gândului nou între celelalte, văd o cerșetoare foarte uscată, bătrână, cu părul lung și lipit de cap ca într-un coc uns cu dulceață. Era pe Magheru, într-un scaun cu rotile,cu fața către mașinile trecând în vizită în coloane ordonate spre o direcție sau în sensul invers al acestei direcții. Era punctul stabil într-un ocean în mișcare. Catargul unui vas care se zguduie agitat pe mare. M-am uitat la ea și am fost convinsă că Dumnezeul bunicilor pierduți care vorbește nepoților rămași a scos-o în calea mea, exact acolo, exact când mi-am adus aminte de ziua bunicii mele. În dreptul scaunului ei cu rotile văd un spațiu nou, luminos, alb, pe care scrie ”Ciorbărie și plăcintărie”. Iarăși mi se pare ca Dumnezeul bunicilor vorbește nepoților. Intru în Ciorbărie, cu sentimentul siguranței pe care o au oamenii când ziua începe cu înșiruiri coerente de reușite mici care promit un amurg glorios. Intru deci. Foarte amabil, vânzătorul se ridică de la o masă, unde stătea lângă niște clienți-prieteni. Din mișcările de tigru siberian în propria tundră aș putea zice că e și patron. Un patron-vânzător.
-Ci poftești inimioara dumneata? mă întreabă. Continue reading