Când sunt în curte la Măgura, noaptea, mă uit la luna, din punctul de unde fix acum 30 de ani, când eram copil acolo, mă jucam cu un scaun în curte și așteptam să se pună masa. Mă credeam vedetă și făceam coregrafia unui spectacol de dans cu scaunul. Mă uitam la lună, singura care avea timp să mă privească și să îmi dea puțină atenție și mă gândeam că poate și pe lună o fi la ora aceea vreo fetiță care se plictisește și așteaptă să i se pună masa și face un dans ciudat cu un scaun selenar, uitându-se la mine. Poate privirile noastre s-or fi și ciocnit vreodată în univers, în puncte fixe, fără ca noi să ne dăm seama. Și mă întrebam dacă fetița de pe lună se uita în jos la mine sau tot în sus, cum mă uitam eu la lună. Și nici nu mi se părea, așa cum nu mi se pare nici acum, din punctul ăla din curte de unde mă holbez la lună, un drum prea lung până acolo. Cam cât de la mine din curte până la școala din sat, fără ocolișuri. Adică ieși din curte, intri peste drum la tanti Rica, o iei pe lânga casă, pe deal și apoi hopa sus, o ții drept până la lună.