O cafea pentru Geanina

Am ieșit pe palier să verific cutia poștală. O văd, spre mirarea mea, pe Gianina, țiganca noastră plină de viață, șchioapă, veșnic trădată în iubire, dar mereu optimistă și cu chef de viață, care mătură străzile. Stă în fund direct pe jos și lângă ea stă tot în fund, cu picioarele întinse, colega ei de tomberon și mătură, mai blonzită și mai puțin simpatică. Mă mir deci și îi zic:

-Ce faci, Geanina, ce e cu tine?

-Ce să fie, fac o pauză cu fata asta (arată spre cea blonzită). Plus că plouă afară. Înțelegi, fata mea?

-Aha. Vreți o cafea?, le întreb pe amândouă. Continue reading

La piață, pentru Irina

Din toate activitățile domestice legate de mersul casei, cel mai mult îmi place să merg la piață. Nu doar îmi dă un sens, nu doar mă readuce într-o stare de sănătate firească, mai ales la cap, ci mă pune în contact cu universul. Dacă vrei să știi cum arată adevărata Românie, nu mall-ul e, cred eu, oglinda, ci piața. Nu mai zic de atemporalitate, că nu m-ar crede nimeni. Piața să n-aibă timp?? Tocmai piața, care e conectată strâns la mersul economic al lumii, la agricultură, la politic? La mine în cap nu e așa. Eu simt piața ca pe o enclavă cu surse proprii de autoalimentare, acolo parcă nu există boli, moarte, frică, apocalipsă, amenințări geopolitice. Lumea trăiește intens la umbra frunzelor de salată, sub stropii de pe coaja căpșunilor, lumea se hrănește cu imaginea mormanelor roșii de ardei, ridichi, se respiră aerul de pâine coaptă și muzica pieței este strigătul peste tarabă al celor care vând sursa vieții cu mâinile lor înnegrite de pământ. Nici concurență prea mare nu e. Dacă femeia cu basma nu mai are busuioc, strigă peste trei rânduri de tarabe frumos aranjate la consăteanul ei:

-Costică, mai ai tu, mă, busuioc, că al meu s-a terminat? Are fata asta nevoie.

În piață se repară obiectele vieții, se revopsesc, se copiază chei de la casele lumii, se găsește orice, se imită luxul, se inventează variante mai ieftine la lucrurile inaccesibile, se repară ceasuri, deși prin piață nu trece timpul, se repară fermoare, se face tiv la fuste, se găsesc mileuri și alte obiecte de care nu mai are nevoie nimeni. Nimeni. De aceea îmi place în piață.  Continue reading

Prietenele mele

Am intrat în vorbă ceva mai serios când eu mă duceam cu căruțul cu Copilul Mic la școală să iau Copilul Mare. Doamna lucra în grădina din fața blocului, înfofolită într-un șal gros. Ne știam și ne salutam de când ne-am mutat noi în bloc, dar doar zâmbeam și atât. Nu mai știu când a început dialogul nostru, dar știu că ce ne-a apropiat a fost faptul că suntem amândouă din Buzău. Doamna nu mai are nimic și pe nimeni de acolo, locuiește acum la fiică în blocul meu, pe partea din față a blocului. Nepotul a crescut mare, nu mai are nevoie de bunica-bonă. Doamna a fost profesoară de limba română. Mă întreabă tot felul de lucruri de pe acasă, cine mai publică, dacă știu de un scriitor anume, care îi trimite cărți și cronici, îl știu, se bucură. Acum două săptămâni mi-a spus: să știi că am verificat. L-am sunat pe x (scriitorul) și mi-a confirmat că te cunoaște. Și pe tine și pe tatăl tău.

-Așa, foarte bine. Să verificați mereu informațiile pe care le vehiculează alții, să nu aveți încredere în nimeni. Dacă cineva vă cheamă la el să vă dea bombonele, să nu mergeți. Continue reading

What’s in a name

Am fost duminică la biserică și am picat fix în momentul când se împărtășesc copiii foarte mici. Am zis să stau și eu la coada lungă de părinți cu copii viermuitori în brațe. Unii copii urlau, alții priveau atent, liniștiți de suzetă. În situații când trebuie să aștept la rând și apoi să ajung să prestez în fața altora care depind de mine sau aud ce zic, eu am un stres ca atunci când mă scotea la tablă în copilărie și deși cred că știam ce răspuns trebuie să dau, de frică sau trac spuneam o tâmpenie și mă făceam de râs. (Am în continuare coșmaruri cu situația asta, că de exemplu la ședință la serviciu sunt întrebată ceva și răspund altceva și râd de mine toți sau se supără șefii și mă concediază sau întârzii mult și când apar, constat că am uitat să îmi iau fusta pe mine, sunt în sacou și ștrampi sau în rochie scurtă, dar fără chiloți. Groaznic). De exemplu, dacă sunt la coadă la magazin și am oameni în fața mea, repet în gând de mii de ori codul pin, ca să nu mă fac de râs că brusc nu îl mai știu când îmi va veni rândul și mă ceartă vânzătoarea și se supără rău pe mine ceilalți oameni care așteaptă la coadă.

Continue reading

Isus n-aude

Biserica din cartier se umple duminica dimineața, până la momentul “Tatăl nostru”. N-ai loc nici să cumperi lumânări. E un du-te vino chinuit prin biserică, mai ales cu părinți care își duc copiii la împărtășit. După Tatăl nostru copiii primesc împărtășania, apoi în biserică numărul oamenilor se reduce simțitor. Cărucioarele parcate de dimineață în fața ușii de la intrare dispar ca prin farmec, unul după altul. Ies din biserică ținând în brațe Copilul Mic. Copilul Mare mă aștepta la ușă, că era încălțată cu role și n-avea loc de patinat prin biserică din cauza aglomerației. Când ieșim, o vedem pe tânăra preoteasă cu vederi progresiste ținând de mână unul din cei trei copii (care mai devreme dăduse o fetiță cu capul de o icoană înaltă, negăsind alt instrument de violență și în loc de pupat icoana, pusese o mașinuță galbenă la Maica Domnului) și certându-l pe bătrânul care are grijă de lumânările aprinse:

-Niciodată să nu mai spuneți copiilor să stea cuminți în curtea bisericii. Nu contează ca e al părintelui sau al altei persoane. Tot copil este și de-aia e copil, să se joace. În biserică nu au voie să se joace, atunci măcar în curte să o poată face, că de-aia avem ditamai curtea. Altfel nu mai vine nimeni la biserică, dacă nici un copil n-are voie să se joace. Am să-i spun și părintelui despre treaba asta.

-Și puteți să-i spuneți și lu tata, dacă vreți, îi răspunse bătrânul ciufulit de vânt și neclintit, neimpresionat de amenințările și statutul preotesei. La mine în biserică nu face nimeni gălăgie, că nu e circ.

-La mata în biserică? Păi ce, e biserica mata? Aici e casa Domnului nostru Isus Hristos.

-E, o fi, dar când zbiară dracii ăștia de copii ca sălbaticii, nu-i țiuie urechile lui Isus și nu-i crapă lui capul de balamucul lor, ci mie. Până a Isus, trebuie să îi suport eu.