Fulgi pe frunte

Astăzi a fost Boboteaza. În Titan nu se simte religiozitatea mai deloc și pe nicăieri, însă  dacă ajungi la una din bisericile din cartier, vezi aceleași fețe adunate la slujbă, le vezi o dată și apoi a doua oară și realizezi că sunt de-ai locului, ca locuitorii unui sat unde nu lipsește nimeni de la slujbă.

Astăzi biserica era arhiplină și curtea la fel, cu oameni împărțiți în două cozi în așteptarea aghiasmei mari care să picure în sticlele lor aduse de acasă, ca o licoare netăgăduit eficientă ascunsă sub sigle Dorna, Pepsi Cola, Seven Up. Afară ningea și era destul de frig. Când s-a terminat apa din butoaie, toți preoții au ieșit afară și au slujit apă nouă pe o mică scenă de lemn, printre oameni. Aveau cu ei icoana și Evanghelia. Fulgi mari cădeau peste covorul de lână aruncat peste scenă, peste icoane, pe paginile cărții și pe frunțile lor preoțești.

Și chiar și pentru cineva fără sensibilitate religioasă, imaginea aceasta cu o slujbă în aer liber, printre fulgi și sute de oameni și 5 preoți cu capul descoperit povestind de botezul lui Isus și ținând în mâini o Evanghelie ninsă avea ceva din sinceritatea nedisimulată a unei secvențe din zorii istoriei care ne-a adus aici, în curți de biserici. Parcă simțeai stropii apei Iordanului pe ceafă și așteptarea aceea mirată, ca în fața unui miracol căruia îi aștepți efectul, care urmează întotdeauna unui botez.

Dragoș Matei

Capul meu de clasa a șaptea era plin de Roxette, chimie și Dragoș Matei. Ascultam doar Roxette, uram chimia și eram îndrăgostită de Dragoș Matei. Stătea în banca din fața mea și nu avea habar de nimic. Era moale în mișcări și solid la corp, nu se enerva din nimic și nu avea păreri. Părea o felină la soare. Zi de zi așteptam cu nerăbdare să merg la școală, doar pentru că îl vedeam pe el. Mi-as și petrecut toata viața cu el și aș fi acceptat să mă mărit cu el și să-mi devină soacră mama lui și câinele lui să devină al nostru și aș fi acceptat să ne uităm seara la televizor în sufrageria părinților lui. La toate mă gândisem și cântărisem bine situația. Numai că lui nu îi spusesem. Numai gândul că ar putea afla că sunt îndrăgostită de el m-ar fi terminat. Amânam asta pentru mai târziu. La fel și nunta și mutarea la ai lui și serile la TV-ul lor. După câteva luni în care Dragoș Matei se rostogolea la soare, neștiutor și de nimic simțitor, a venit vacanța. Cu inima fără tiv pe margine, am plecat la bunici. Mă gândeam mereu la el și îmi imaginam zilnic cum își petrece el vacanța. Dacă auzeam o glumă, mă întrebam dacă el ar râde. Dacă citeam o cartea, mă gândeam dacă i-ar plăcea și lui. Continue reading

Colindul din nucă

Ningea de prin noiembrie. Pe geamul mic al bucătăriei de iarnă se lipeau noaptea de geam niște flori de gheață enorme care blocau priveliștea către deal. Bunica făcea focul pe la cinci dimineața și ușor, ușor florile se transformau ca într-un proces chimic filmat, căpătau sub ochii mei alte forme, se topeau, se scurgeau, se micșorau. Pe la prânz nu mai era nicio floare pe geam, rămâneau doar cele din perdelele de la fereastră, despre care mama zicea că sunt de prost-gust.

La Măgura, Crăciunul și ai mei veneau cam în același timp. Mulți ani am crezut că este o legătură fixă între aceste două evenimente și una nu putea avea loc fără cealaltă. Dar înaintea Crăciunului și a sosirii alor mei, cu Dacia vopsita alb13 în fața porții verzi de lemn, erau acele zile de pregătiri și zăpadă și așteptare care mie îmi umpleau corpul și sângele de un freamăt acidulat de la care mă durea burta. Mă durea burta anticipând fericirea care urma să vină, numai peste câteva zile. Mamaie și tataie erau ocupați cu pregătiri ritualice a căror amploare mă depășea. Rămâneam multe ore singură cu bunica în cameră, să păzim tăcerea iernii, separate doar de pisica Matei și radioul Delia. Veneau seara colindătorii. Abia așteptam. Grupuri mari de colindători tineri treceau pe uliță și intrau în curți. De Ajun, nimeni nu încuia porțile, toți legau câinii. Mamaie aprindea becul din fața casei mari, de la drum, ceea ce altfel nu făcea niciodată. Tataie ieșea transpirat din atelier, unde lăcuia cu un ultim strat tocul ușilor vreunui client, ca sa predea înaintea Crăciunului comanda. Striga de pe trepte, în beznă: Continue reading

Balonul verde

Copilul Mare a adus de la o petrecere un balon verde, umflat cu heliu. L-a cărat prin oraș, a traversat parcul, l-a băgat în bloc, l-a adus în casă, cu toată grija cu care o femeie recent devenită mamă își poartă prin lume nou-născutul. Să nu o ia în sus și să nu-l mai pot prinde, a zis ea. Și nici să nu se spargă. Balonul a urmat-o ca un câine mut, recuperat de la gunoi. Venea puțin în spatele ei, cu un cap mare și corp subțire de panglică de plastic. Parcă știa că nu prea are ce căuta printre noi, în casă, dar se strecura în tăcere, ca să nu punem ochii pe el. Nu prea aveai cum să nu pui ochii pe el, e verde și se bagă fix între noi când stăm la masă, când vorbim. Continue reading

Sticla de cerneală

Oțet, încă ceva, cenușă fină.

Așa făcea bunica-mea cerneală,

Să scrie tata, când mergea la școală.

În sticla pătrățoasă își ținea

Lichidul magic ce năștea cuvinte,

Sub dopul sticlei se încarcera

O lume încă nenăscută pe foaia crudă de hârtie,

Tata scria încet, cu degete-copilărie.

Și între focul sobei și cerneală 

Era doar pasta acră, fluidă ca o smoală.