Între stalagmite și sfinți

Când trebuia să mă trezesc duminica dimineață să mergem la biserică, pica cerul pe mine. Aș mai fi dormit, în plus eu, care nu mâncam mai nimic niciodată, exact duminica dimineață aveam brusc foame de orice, dar nu aveam voie, că trebuia să stăm patru ore la slujbă și apoi să primesc anafura, după miruit. Erau cele mai chinuitoare momente din săptămână, aceste dimineți de duminică. Mamaie era foarte credincioasă și conștiincioasă în biserică, insista să cânte în cor și eu trebuia să stau lânga ea moț în fruntea bisericii, cu rochia bună pe mine, apretată ca un crin, fără să mă pot juca pe morminte ca ceilalți copii. La țară moartea și viața cam merg mână în mână, nu i se părea nimănui ciudat că cele mai pline de viață jocuri se petreceau pe burțile de pământ ale morților, vecini care nu cu mult înainte fuseseră printre noi. Cimitirul era în mijlocul satului, lipit de biserică, adică tot în mijlocul vieții cumva și nedespărțit de ea, ca o trecere nezdruncinată dintr-un registru în celălalt. Morții și vii la grămadă, aproape mereu unii de ceilalți. 

Mamaie cânta în cor. Alături de ea, voci afone scârțâiau cu evlavie, pentru mântuire. Îmi plăcea vocea preotului, luminoasă și ondulată mai ceva decât beteala de brad, când zicea: Cu pace Domnului să ne rugam și parcă icoanele zâmbeau ca la un concert de calitate, mica biserică de țară se deschidea la față. Apoi urma corul afonelor: Doamne miluieeeeheeșteee. Și sfinții se strâmbau palizi în icoane ca la untură de pește, dându-și ochii peste cap. Continue reading

Puiul, de Brătescu-Voinești

Erau două drumuri care te puteau duce la grădiniță. Unul lung, pe divale, adică prin centru pe la primărie și pe lângă magazin și altul – o scurtătură, pe Cânepiște. Lângă Olga, chiar la biserică, în loc să continui pe drumul lung, coteai dreapta la vale pe lângă Petronela asistenta, cocioaba lui Borciuleasa, pe partea cealaltă pe lângă casa lui Vasilică a lui Tăbârcă și mult mai departe, izolată de orice altă casă și chiar și de propriul gard, strania casă cu acoperiș cubist a lui Jenete. Apoi intrai pe drumul cu praf cafeniu care separa lanul de rapiță de cel de in. Pantofii mei cloncăneau ca niște bucăți de lemn pe praful bătătorit al drumului, bălțat ici și colo cu pietre late, ovale. Dacă mergeam mai repede mă umpleam de praf pe șosete. Albastru în dreapta, galben în stânga, mergeam prin culori până la șosea, o vedeam de la câțiva metri lungi cum strălucea argintie ca un șarpe metalic, unind Buzăul cu Brașovul, Muntenia cu Transilvania, Nordul cu Sudul. Eu traversam drumul istoriei, care trecea prin mijlocul satului, fix în dreptul casei lui Benone. Continue reading

George în vacanță

Venea pe nesimțite iarna, nici nu știai când din “nițeluș cam frig”, cum ziceau măgurenii, dădeai într-un ger ca în Andersen, Țăndărică stătea cu ochii ieșiți din cap de frig pe lângă ușa de la intrare, în speranța că poate azi nu îl leagă și va fi poftit în casă, la căldură. Tufănelele în grădină rămâneau în poziție de drepți, cu bănuții prăfuiți, ai fi zis că rezistă gerului. Când te apropiai, vedeai că erau îmbrăcate în gheață, muriseră, dar la noi încă nu ajunsese evidența morții lor. Ca stelele. Bunicii ieșeau din casă primii, pentru animale. Urma să mă trezesc cu mare greutate eu și să plecăm la grădiniță. Drumul era ca o călătorie desculță pe zăpadă, oricât de îmbrăcată aș fi fost, tot îmi era frig. Mă simțeam ca primul om de pământ care trebuia să taie frigul în două și să treacă prin spațiul strâmt dintre două falduri de ger ca să ajungă la treburile lui. Cizmele Polar, pe care le uram că stăteau ca niște cârpe groase în jurul gleznelor, se încărcau de zăpadă și abia mai mergeam, în înghiontelile lui mamaie, hai că întârziem, hai că te ceartă doamna, mergi mai repede, mergeam una în spatele celeilalte, eu în față, prin aleile subțiri făcute de măgureni în zăpadă.
Iarna venea deci. Mereu venea, mereu era albă și mare. Eu nu știam niciodată când trebuie să se întâmple lucrurile ritualice, fiecare zi era pentru mine cât o viață întreagă. Nici bunicii nu mă implicau în calendarul vieții rurale, dacă nu era nevoie. Cel mai prompt mă ținea la curent Dragoș, nestăvilitul meu prieten de joacă, cel fără părinți, crescut de bunici. El îmi spunea: poimâine se taie porcul. Continue reading