Făceam baie sâmbăta, că a doua zi mergeam la biserică. Baia, cu gresie, faianță și cadă, era în casa mare. Pe vremea aceea, să ai baie ca la oraș, în casă, cu cadă și veceu, era o raritate. Cumva ne mândream cu asta, că tataie era așa priceput. Numai că exact ca orice raritate, nici nu o foloseam. Era ca o bijuterie pe care ți-o pui la ocazii, apoi când vii acasă o pui din nou în cutia ei și o îndeși în sertar, să nu se strice. Așa foloseam noi baia. Bunica nu venea niciodată în casa mare să facă baie. Nu se simțea în largul ei în lumea nouă la care lucra tataie. Ea avea ritualul ei sâmbătă seara, începea devreme pentru că se mișca greu din cauza spatelui aplecat, dar și pentru că toate operațiunile durau mult. Căratul apei de ploaie, că nu era bună cea de fântână, datul copăii de lemn jos din pod, pregătitul hainelor curate, săpunul de casă, gazul pentru păr, pieptenele de os, încălzitul apei pe sobă. Toate durau. Bunica se spăla în căsuța de aur, unde locuiam cu toții. Doar sâmbătă seara drumurile noastre se separau. Continue reading
Category Archives: Măgura
Malu relativ
-Este Malu prost or nu este? V-am spus la toate că este!
-Și de ce, mă rog, zici că e prost? Ce a făcut de zici că e prost?
-Păi s-a însurat cu Corina care știe toată lumea ce fel de poamă e. Când te însori, oricât ai fi de luat de val, că ești îndrăgostit, că nu mai poți de iubire, că așa și pă dincolo, nu verifici și tu, nu întrebi și tu mă da ce trecut o fi având fata asta? Să nu te trezești că e prea târziu și după aia ce mai faci, apare și copilul, mai poți să te desparți? Poți, da mai greu. Și suferă și copilul. Complicat.
-Lasă că s-a interesat el, a știut că a mai umblat și ea, na, ca tot tineretu’ din ziua de azi, ce, mai e ca pe vremea noastră? O mai fi umblat și ea, da’ de când e cu el, gata, s-a potolit. Plus că s-a orientat și el, și-a dat seama că el cu patru frați, cu ce să se aleagă din sărăcia aia de la mă-sa, acolo, la câmp? Așa, ea singură la părinți, are ceva avere și de la mă-sa mare și de tac-su mare, teren, vie și colo și colo, grădină și colo și colo, e, tot se adună, nu poți să zici. De la mă-sa ce-ar fi luat Malu? Praful de pe tobă. Continue reading
De la poarta din fundul grădinii până la cer
Atelierul de tâmplărie era mereu descuiat, cel mai adesea ușa era deschisă la perete. Oricine era binevenit. Doar rar, iarna mai ales, tataie încuia ușa ca să nu intre frigul sau dacă avea de efectuat vreo operațiune complicată și cu unelte periculoase, la care eu l-as fi încurcat. În rest, eram aproape tot timpul în atelier, făcând paturi sau mese pentru păpuși, din resturi de la materialele lui și patru cuie.
-Nu îți dai cu ciocanul în degete, nu-i așa? Că ne omoară mă-ta mare.
-Nu, nu, îl asiguram eu cu convingere, dându-mi cu ciocanul în degete și sărind într-un picior de durere.
El se făcea că nu observă, eu mă făceam că nu mă doare cu adevărat. Treaba mergea ca unsă. La fel și relația noastră de colegi de atelier. Continue reading
Dincoace de tunel
Duminica după slujbă, mai ales de primăvara până toamna, nea Vasile Gulea venea la noi la masă, deși avea nevastă. Pentru mine era o sărbătoare să avem pe cineva la masă, nu pentru că am fi mâncat ceva deosebit, deși mamaie făcea sâmbăta prăjituri pentru a doua zi, că e duminică, or făcea gogoși sau clătite, tocmai pentru că la noi în curte, unde toată lumea muncea din greu și nu stătea nimeni niciodată, duminica era o zi de pauză exact cum scrie în biblie. Îmi plăcea duminica și pentru că dacă venea la noi nea Vasile, ne povestea. Și nu era doar povestea, era întreg ritualul. Masa dreptunghiulară din mica bucătărie, care de obicei era la fereastră, era trasă in mijlocul camerei, de-a lungul patului, ca să încăpem cu toții. De la pian se aducea scaunul verde lăcuit, pentru nea Vasile. Bunica era veselă. Tataie nu era mutros. Nea Vasile nu zicea bună ziua, intrând pe ușă, ci: bucuroși de oaspeți? M-am întâlnit cu femeia asta (mamaie) și n-am mai scăpat de ea, nu și nu că să vin la masă. Continue reading
Fluturi în Singer
Printre bucăți de materiale colorate ca niște fluturi supradimensionați, mamaie croia un drum magic din ațe, bolduri și însăilări indescifrabile care se termina cu o rochie sau o bluză sau un pardesiu. Deși stăteam lângă ea cât dura acest proces de transformare a metrajelor în obiecte identificabile, nu înțelegeam nimic din etapele lui, puzzle-ul era mai mare decât mine. Îmi plăcea să asist însă la climaxul cu care se încheiau mișcările mâinilor ei, glisarea peticelor unele pe lângă altele ca oamenii într-o stație de metrou, călătoria lor din sacoșa clientei pe masa de lucru, apoi pe jos, apoi pe mașina de cusut Singer și din nou pe masa de lucru și apoi pe corpul clientei când venea la probă și iar pe mașina de cusut și iar pe masă și cu cât ne apropiam de final, mamaie trăgea tot mai tare ca la un maraton textil și cu cât ea se micșora cumva sub greutatea acestui efort de creație, cu atât creștea și căpăta contur piesa la care lucrase. În sfârșit, pătratele perfecte și cele cu un colț mușcat de foarfecă și semicercurile și resturile aparent inutilizabile deveneau o rochie perfectă, pe care mamaie o călca atent ca pe o bijuterie, o agăța pe umeraș și o punea pe ușa șifonierului, apoi îmi spunea: să nu te atingi de ea, azi vine femeia și o ia. Și venea femeia și rochia de-abia născută dispărea ca un fluture de-o zi, la a cărui complicată apariție asistasem vreme lungă. Continue reading