Găsește cuvinte cu același sens opus

Cu soarele în spate ca un ghiozdan de aur, intrăm în Oficiul 45 de la Piața Miniș. Împing căruțul și cât mă așez la o coadă lungă în sinistra locație, îi zic Copilului Mare: auzi, ia uită-te tu după cercel. N-avem nicio șansă, dar uită-te, te rog.

Cu o săptămână înainte, Copilul Mic fusese cu soțul la poștă și se întorseseră fără un cercel de aur, în formă de gărgăriță. Știm cu toții că gărgărițele zboară repede, deci aveam zero speranțe să-l mai găsim.

-Ăsta adică?, se ridică într-o secundă de jos Copilul Mare.

-Daaaaa!!!!!! am țipat eu de parcă s-ar fi aruncat in Niagara fără costum de baie. Unde l-ai găsit??? Continue reading

Spitalul de pantofi

Cizmarul nostru e alcoolic. Așa suspectez. Nu merg des la el, dar când merg, mereu mă face să mă simt, în drum spre el, ca un elev nepregătit la examenul vieții. Lucrează în Piața Miniș, într-o gheretuță cât o ghetuță. Nu cred că s-a văruit acolo de dinainte de revoluție, ușa de termopan e doar o barieră simbolica între el și lumea din afară. Dacă te sprijini de ușă, ai anulat bariera, cizmarul intră în conexiune directă cu lumea.
Săptămâna trecută mă duc cu o pereche de pantofi ai soțului meu. Intru ezitând. Cizmarul stătea pe un scăunel cât o oliță de copil, privea în gol și se încălzea la un reșou. Stătea cocoșat, cu mâinile împreunate, uitându-se în cârlionții roșii ai reșoului, ca la un televizor. Se întoarce punând rapid pe față o mască de entuziasm.
-Ooo, dar nu se poate. Ce mai faceți? V-ați gândit să mai treceți pe la noi? Da ce atâta grabă?
Nu îmi dau seama dacă mă ceartă sau dacă e ironic.
– Păi nu am mai venit de ceva vreme, ceea ce înseamnă că mi-ați reparat bine toți pantofii, scot eu așa, din mers, o scuză și un gest de flatare.
– Înseamnă că sunt tâmpit. Dacă eram deștept, făceam treabă de mântuială, vi se rupea pingeaua în maxim o lună, veneați la mine înapoi cu pantoful, eu aș fi zis că e de vină materialul, că în ziua de azi nu se mai face ce se făcea odată și la final, toată lumea fericită. Da’ așa, eu tâmpit fiind și făcând lucrul de calitate ca pe vremuri, prezint riscul să nu mai vină oamenii pe la mine pe motiv că nu au găuri în pantofi. În fine, asta e.
-Unde nu-i cap, vai de pantofi, cum s-ar zice. Continue reading

Depinde de Greuceanu

Greu de tot, greu de tot am făcut rost de un telefon mobil vechi, cu butoane, fără nicio legătură cu touch screenul, așa cum place unui moșneag. Nu l-am furat, deși ar fi fost mai simplu. Mi l-a dat un prieten, care îl avea de la un unchi, care îl avea de la fiica lui. L-am luat în primire plină de emoție, însă n-a durat mult până am alunecat pe o coajă de disperare: cartela mea Orange nu mergea în greu obținutul telefon. Acest mobil, elegant și intangibil ca o damă, ca să nu mai vorbesc de mister, a refuzat manevra cu înghețarea în congelator. Îmi spusese mie un hoț în Olanda că e o metodă bună. La indicațiile unui prieten român, m-am dus în piață. În România, aproximativ toate problemele se rezolvă în piață. În alte țări nu e așa. Mă duc deci cu încăpățânatul în piață. Întreb un domn care dădea tentă comercială unor fermoare, unei pietre ponce și unor ace de siguranță pe o ladă de plastic: nu vă supărați, știți unde pot decoda un telefon?

Domnul, cu tenul mediteranean, mă privește cu înțeles, crezând că știe modul în care am obținut eu telefonul. Îmi zice să ies din piață și să intru din nou, dar pe alt drum, că acolo e băiatul care repară de toate. Deja sună suspect asta cu reparatul a de toate. Eram cu copilul mare, cu copilul mic în cărucior, cu niște cumpărături și cu o sacoșă de frunze de viță de vie în saramură, deci mirosea pe lângă noi de parcă făcusem toate baie în zeamă de murături.

Urmez traseul indicat de domnul Zorba, vânzătorul de fermoare. Ajung la castelul Băiatului Care Repară de Toate. Greuceanu locuia într-o tonetă pe corp, adică era așa de mică și el așa de mare, că bănuiesc că seara se ridică în picioare și pleacă cu tonetă cu tot la metrou, ca într-o rochie de metal. În minicastelul lui era un fum să îl tai cu cuțitul. Greuceanu era enorm, gras până și la urechi, știrb, cu păr netuns și șapcă soioasă și niște răni mari pe piele, ca un rapăn. Mă vede pe geamul aburind și deschide fereastra tonetei. Continue reading

To lift or not to lift

Sunt cu căruțul, o împing pe Liza cu greu pe ușa de termopan subțire pusă destul de recent și deja zgâlțâită. Intrăm pe la subsol, că doar acolo poți lua liftul către etajul unde e doctorița de familie. Sunt două lifturi. Se așteaptă foarte mult și oricum, deși apeși pe buton, nu ai niciun indiciu că ceva se mișcă. Nu se apropie nici zgomotul, nici vreo lumină. Undeva sus în clădire se aud niște zgomote ca în mină, dar de venit nu vine niciun lift. De aceea, așteptarea are ceva plin de pietate aici la subsol. Parcă suntem sub pământ. Lângă mine sunt câteva paciente în vârstă și toate privim cuminți, uitându-ne în gol în peretele murdar. De aceea, când se deschide în sfârșit ușa liftului, e ca și cum a venit Isus pe pământ a doua oară, tocmai în Policlinica Titan, să judece vii și morții. Viața ne curge din nou prin vene, mă rog, nouă ăstora care mai avem vene. Dacă mă uit în jur, aici la subsol, cu pereți găuriți și lumina ca în salina de la Slănic, cu niște bătrâne lungi și uscate ca niște lumânări BOR pe lângă mine, parcă aș zice că ce văd nu e real, sunt prinsă între fantome într-o proză din liceu. A scris-o scriitorul Mircea Eliade, născut la 13 martie 2007 în localitatea București România și decedat la 22 prilie 1986 în localitatea Chicago SUA.

Se aude în sfârșit ceva. Vine unul din lifturi, ușa se deschide, durează o secundă, atât cât să văd un mic stop cadru cu 3 bătrâne triste stând în picioare și o liftieră cu halat albastru ca la fabrică. Nimeni nu coboara. Fara un cuvant, liftiera tranteste usa de fier a liftului si liftul pleaca, fara nimeni din noi astia care stam in asteptare. Ramanem mai departe neluati si tacuti, ca in fata implacabilului. Se aude iar zgomot in apropiere si ajunge la noi al doilea lift. Usa se dschide. Aproximativ acelasi tablou. Trei batrane stand in picioare si un liftier in halat albastru, stand pe scaun. Liftul asta are si o a doua usa, din grilaj. Totul e din alte vremuri, cam ca toata policlinica. Liftierul e foarte suparat. De fapt toti liftierii din Policlinica Titan sunt suparati. Si duri. Si nervosi. Si se poarta ca niste sefi de sectie. Sau ca niste vamesi. Iar toti pacientii sunt cuminti si speriati ca niste elevi care dau teza si si-au uitat caietele sau mintile acasa. Din lift coboara o batrana. Mai raman doua si liftierul. Fara un cuvant evalueaza scurt situatia, vede carutul, o vede pe Liza inca neplangand. Trage probabil concluzia ca nu ma poate lua si inchide nervos usa. Iar pleaca. Incep sa ma irit. Zambind usor decrepit, batrana care a iesit din lift imi zice: duduie draga, unde suntem noi aici? Continue reading