Coborâre în adâncuri

Fiecare trântea poarta în felul lui. La noi în curte era un du-te-vino de vecini care nu veneau neapărat pentru mamaie și tataie, ci pentru a lua apă din fântână și poarta noastră nu era încuiată niciodată. Doar când se înnopta tataie mergea prin întuneric încet spre poartă, ca un șef de magazin care încuie prăvălia și dimineața foarte devreme era prima grijă, să descuiem poarta ca să poată veni vecinii la apă. Îi cunoșteam pe cei care intrau pe poartă după felul cum o închideau. Tanti Rica nici nu se făcea auzită, intra tiptil de parcă ar fi vrut să surprindă o conversație de familie. Tanti Dorina închidea poarta cu nerv, tocmai să se audă că a intrat în curte, să nu cumva să surprindă vreo conversație de familie. Dragoș intra alergând ca și cum l-ar fi urmărit vreun câine și trântea poarta, care se închidea singură în urma lui.

Oamenii intrau în curte ca să ia apă. La noi era singura fântână din zonă și oamenii veneau ca și cum li se cuvenea, apa era sursa vieții și sursa vieții e a tuturor. Fântâna noastră unea satul. Apa noastră nu era a noastră. Nici curtea nu mai era numai a noastră. Continue reading

O cafea pentru Geanina

Am ieșit pe palier să verific cutia poștală. O văd, spre mirarea mea, pe Gianina, țiganca noastră plină de viață, șchioapă, veșnic trădată în iubire, dar mereu optimistă și cu chef de viață, care mătură străzile. Stă în fund direct pe jos și lângă ea stă tot în fund, cu picioarele întinse, colega ei de tomberon și mătură, mai blonzită și mai puțin simpatică. Mă mir deci și îi zic:

-Ce faci, Geanina, ce e cu tine?

-Ce să fie, fac o pauză cu fata asta (arată spre cea blonzită). Plus că plouă afară. Înțelegi, fata mea?

-Aha. Vreți o cafea?, le întreb pe amândouă. Continue reading

La piață, pentru Irina

Din toate activitățile domestice legate de mersul casei, cel mai mult îmi place să merg la piață. Nu doar îmi dă un sens, nu doar mă readuce într-o stare de sănătate firească, mai ales la cap, ci mă pune în contact cu universul. Dacă vrei să știi cum arată adevărata Românie, nu mall-ul e, cred eu, oglinda, ci piața. Nu mai zic de atemporalitate, că nu m-ar crede nimeni. Piața să n-aibă timp?? Tocmai piața, care e conectată strâns la mersul economic al lumii, la agricultură, la politic? La mine în cap nu e așa. Eu simt piața ca pe o enclavă cu surse proprii de autoalimentare, acolo parcă nu există boli, moarte, frică, apocalipsă, amenințări geopolitice. Lumea trăiește intens la umbra frunzelor de salată, sub stropii de pe coaja căpșunilor, lumea se hrănește cu imaginea mormanelor roșii de ardei, ridichi, se respiră aerul de pâine coaptă și muzica pieței este strigătul peste tarabă al celor care vând sursa vieții cu mâinile lor înnegrite de pământ. Nici concurență prea mare nu e. Dacă femeia cu basma nu mai are busuioc, strigă peste trei rânduri de tarabe frumos aranjate la consăteanul ei:

-Costică, mai ai tu, mă, busuioc, că al meu s-a terminat? Are fata asta nevoie.

În piață se repară obiectele vieții, se revopsesc, se copiază chei de la casele lumii, se găsește orice, se imită luxul, se inventează variante mai ieftine la lucrurile inaccesibile, se repară ceasuri, deși prin piață nu trece timpul, se repară fermoare, se face tiv la fuste, se găsesc mileuri și alte obiecte de care nu mai are nevoie nimeni. Nimeni. De aceea îmi place în piață.  Continue reading

Sfârșitul bunătăților

De bucătărie se ocupa doar mamaie. De mămăligă se ocupa doar bunica. Rar își schimbau rolurile, când ceva extern le tulbura rutina. Bunica avea câteva feluri de mâncare pe care le făcea doar ea și nu îmi erau adresate mie, pentru că erau prea simple, de post, prea țărănești, iar eu trebuia să fiu hrănită bine, ca o fată de oraș. La anumite ocazii își combinau rețetele și se sincronizau ritualic pregătind pomeni cu meniu standard, capete de dat preotului, colivă. Dintre toate sărbătorile la care participau și ele colectiv, cea mai așteptată de mine era Moșii de vară. Continue reading

Seara de la deal

Mama și tata veneau să mă vadă sâmbăta seara și rămâneau până duminică. După bucuria revederii și dormitul împreună, urma drumul ritualic cu tata pe deal. Satul era înconjurat de dealuri și chiar și ulița noastră era jumătate pe șes, jumătate pe deal. Cimitirul și biserica sunt pe partea cu deal a satului, ca să fie accesul mai ușor spre cer. Dragoș și ai lui și Gică și Tita și Lenuța și tanti Iulia și Dobrița și Ziguleasă a Bătrână și cam jumătate de sat își duceau toți vitele la păscut pe deal și deci luau contact cu el zilnic, chiar și în zilele de sărbătoare.

Pentru noi, dealul era un loc de plimbare unde ne relaxam, unde căutam ce nu găseam în curte, deși curtea era infinită pentru mine, nu reușeam să o epuizez niciodată. Era ca și cum galaxia nu ne ajungea, voiam o ieșire mai amplă, în univers. Eu nu aveam voie pe deal cu alții din sat. De aceea, momentul zilei când se spărgea soarele ca o omletă și aerul devenea mieriu și nu mai trecea mult și ieșea luna ca un ou într-o apă sărată, momentul acela când oamenii treceau cu vitele sau caprele sau oile înapoi spre casă era pentru mine la fel de puternic ca venirea alor mei. Dealul venea la mine. Îl așteptam toată ziua. Înaintea zgomotului era mirosul. Alergam la poartă pentru că adulmecasem în aer întoarcerea oamenilor de pe deal. Părea că mă înșelasem, mamaie striga din grădină la mine ce faci în drum, intră în curte, însă nu trecea mult și ulița se cutremura de pașii grei și neastâmpărați ai caprelor nebune, ai oilor grăbite, ai vacilor sătule și leneșe. Toate mugeau, behăiau, pe lângă vocile obosite și certărețe ale Zigulesei a Bătrâne, Dobriței, tanti Iulia, Lenuței, Titei, lui Gică, Dragoș. Aduceau cu ei soare ars, brațe de fân mirositor și crengi uscate pentru foc, le târau prin praful uliței si fiecare om avea norul lui, din care se desprindea puțin ca să îmi răspundă la salut sau să-mi zică ceva în glumă. În capul cozii, mândru și demn, venea Dragoș, cu capul lui de aur. Treci, fă, la loc, zicea el vacii leneșe, să-l văd eu cât de important este în funcția lui de ajutor pentru mămica. Continue reading