Isus n-aude

Biserica din cartier se umple duminica dimineața, până la momentul “Tatăl nostru”. N-ai loc nici să cumperi lumânări. E un du-te vino chinuit prin biserică, mai ales cu părinți care își duc copiii la împărtășit. După Tatăl nostru copiii primesc împărtășania, apoi în biserică numărul oamenilor se reduce simțitor. Cărucioarele parcate de dimineață în fața ușii de la intrare dispar ca prin farmec, unul după altul. Ies din biserică ținând în brațe Copilul Mic. Copilul Mare mă aștepta la ușă, că era încălțată cu role și n-avea loc de patinat prin biserică din cauza aglomerației. Când ieșim, o vedem pe tânăra preoteasă cu vederi progresiste ținând de mână unul din cei trei copii (care mai devreme dăduse o fetiță cu capul de o icoană înaltă, negăsind alt instrument de violență și în loc de pupat icoana, pusese o mașinuță galbenă la Maica Domnului) și certându-l pe bătrânul care are grijă de lumânările aprinse:

-Niciodată să nu mai spuneți copiilor să stea cuminți în curtea bisericii. Nu contează ca e al părintelui sau al altei persoane. Tot copil este și de-aia e copil, să se joace. În biserică nu au voie să se joace, atunci măcar în curte să o poată face, că de-aia avem ditamai curtea. Altfel nu mai vine nimeni la biserică, dacă nici un copil n-are voie să se joace. Am să-i spun și părintelui despre treaba asta.

-Și puteți să-i spuneți și lu tata, dacă vreți, îi răspunse bătrânul ciufulit de vânt și neclintit, neimpresionat de amenințările și statutul preotesei. La mine în biserică nu face nimeni gălăgie, că nu e circ.

-La mata în biserică? Păi ce, e biserica mata? Aici e casa Domnului nostru Isus Hristos.

-E, o fi, dar când zbiară dracii ăștia de copii ca sălbaticii, nu-i țiuie urechile lui Isus și nu-i crapă lui capul de balamucul lor, ci mie. Până a Isus, trebuie să îi suport eu.

Magazinul de muște

În ultima cameră, cea cu vedere la drum și brad în fața ferestrei, acolo era magazinul de muște. Chiar pe pervaz. Acolo se termina în fiecare duminică vizita părinților mei și bucuria mea. Oricât aș fi amânat momentul sau m-aș fi mințit că mai e mult până trebuie să plece, venea metalic ca o ușă de palier acel moment când tata zicea: gata iubito, noi trebuie să plecăm.

Ai mei veneau la țară să mă vadă în fiecare sâmbătă după-amiază, spre seară. Clocoteam încă de dimineață și timpul mi se părea că își bate joc de mine când o lungea atâta, ca slujba de duminică, și își dubla parcă dimensiunea, o oră părea două ore, două ore păreau patru și uite așa, trăiam sâmbetele la dublu, ca și cum săptămâna avea opt zile, șapte de așteptare și una de fericire. Mamaie mă îmbrăca mereu cu haine bune și mă certa să nu mă murdăresc, că vine mama și se supără. Eram curată și la păr și la unghii, eram dichisită, dar deși mă bucuram că vin ai mei, era ziua în care simțeam cele mai înalte tensiuni trecând pe deasupra curții noastre. Mamaie umbla de colo colo, vântul bătea prăfuit prevestind ceartă, teiul devenea din gălbui cenușiu, iar eu nu aveam voie să mă joc. Și în așteptarea asta, și jucăriile păleau plictisite, Dragoș tot trăgea iritat de mine să ne dăm în leagăn, să ne urcăm în cais, neînțelegând de ce brusc nu mai era voie. Mama mă găsise odată cu o bluză neasortată cu fusta și în picioare doar cu sandale, fără șosete. Urmase o ceartă urâtă între ele. Acum eram toți atenți să arăt corespunzător.

În sfârșit veneau ai mei. Continue reading

O despărțire curată

Făceam baie sâmbăta, că a doua zi mergeam la biserică. Baia, cu gresie, faianță și cadă, era în casa mare. Pe vremea aceea, să ai baie ca la oraș, în casă, cu cadă și veceu, era o raritate. Cumva ne mândream cu asta, că tataie era așa priceput. Numai  că exact ca orice raritate, nici nu o foloseam. Era ca o bijuterie pe care ți-o pui la ocazii, apoi când vii acasă o pui din nou în cutia ei și o îndeși în sertar, să nu se strice. Așa foloseam noi baia. Bunica nu venea niciodată în casa mare să facă baie. Nu se simțea în largul ei în lumea nouă la care lucra tataie. Ea avea ritualul ei sâmbătă seara, începea devreme pentru că se mișca greu din cauza spatelui aplecat, dar și pentru că toate operațiunile durau mult. Căratul apei de ploaie, că nu era bună cea de fântână, datul copăii de lemn jos din pod, pregătitul hainelor curate, săpunul de casă, gazul pentru păr, pieptenele de os, încălzitul apei pe sobă. Toate durau. Bunica se spăla în căsuța de aur, unde locuiam cu toții. Doar sâmbătă seara drumurile noastre se separau. Continue reading

Malu relativ

-Este Malu prost or nu este? V-am spus la toate că este!

-Și de ce, mă rog, zici că e prost? Ce a făcut de zici că e prost?

-Păi s-a însurat cu Corina care știe toată lumea ce fel de poamă e. Când te însori, oricât ai fi de luat de val, că ești îndrăgostit, că nu mai poți de iubire, că așa și pă dincolo, nu verifici și tu, nu întrebi și tu mă da ce trecut o fi având fata asta? Să nu te trezești că e prea târziu și după aia ce mai faci, apare și copilul, mai poți să te desparți? Poți, da mai greu. Și suferă și copilul. Complicat.

-Lasă că s-a interesat el, a știut că a mai umblat și ea, na, ca tot tineretu’ din ziua de azi, ce, mai e ca pe vremea noastră? O mai fi umblat și ea, da’ de când e cu el, gata, s-a potolit. Plus că s-a orientat și el, și-a dat seama că el cu patru frați, cu ce să se aleagă din sărăcia aia de la mă-sa, acolo, la câmp? Așa, ea singură la părinți, are ceva avere și de la mă-sa mare și de tac-su mare, teren, vie și colo și colo, grădină și colo și colo, e, tot se adună, nu poți să zici. De la mă-sa ce-ar fi luat Malu? Praful de pe tobă. Continue reading

De la poarta din fundul grădinii până la cer

Atelierul de tâmplărie era mereu descuiat, cel mai adesea ușa era deschisă la perete. Oricine era binevenit. Doar rar, iarna mai ales, tataie încuia ușa ca să nu intre frigul sau dacă avea de efectuat vreo operațiune complicată și cu unelte periculoase, la care eu l-as fi încurcat. În rest, eram aproape tot timpul în atelier, făcând paturi sau mese pentru păpuși, din resturi de la materialele lui și patru cuie.

-Nu îți dai cu ciocanul în degete, nu-i așa? Că ne omoară mă-ta mare.

-Nu, nu, îl asiguram eu cu convingere, dându-mi cu ciocanul în degete și sărind într-un picior de durere.

El se făcea că nu observă, eu mă făceam că nu mă doare cu adevărat. Treaba mergea ca unsă. La fel și relația noastră de colegi de atelier. Continue reading