A nins mult în cartier, am stat mult în casă și am ascultat radioul. Cu ochii pe geam, mi-am adus aminte de niște după-amiezi de iarnă din copilăria mea mică la Măgura, când stăteam în bluză și ștrampi și șosete de lână în pat la bunica în cameră. Curtea avea mai multe case, una mare și “bună” pentru părinții mei care veneau doar sâmbăta seara să mă vadă și dormeau peste noapte, diverse anexe, un grajd și o căsuță de pământ, albă, în care se afla camera lui mamaie (care nu-mi era mamaie, ci stră-mamaie, era de fapt bunica tatălui meu, deci mama bunicii mele, complicat. Dar eu preluasem denumirile și mamaile se zăpăceau în capul meu, eu le iubeam la fel însă și una era bunica, cealaltă era mamaie. Mamaie era pentru mine mama lui tata.) În această cameră pe care eu o numeam căsuța de aur, am crescut eu, alături de mamaie, bunica și iarna, când era frig și venea să doarmă cu noi, tataie.
În fine. Iarna, mamaie și tataie erau pe la diverse treburi pe afară și când nu mă jucam cu Dragoș, sălbaticul meu prieten, stăteam în pat la bunica la cald și mă jucam cu păpușile, citeam sau desenam. Mă uitam pe fereastră și mângâiam pisica. O priveam pe bunica făcând ciorapi de lână sau torcând norișori de lână care deveneau fire și apoi din nou șosete. O imitam în tot ce făcea. Aveam și eu minifurca mea, minicaierul meu, torceam amândouă cu pisica între noi. Dacă nu torceam, desfăceam boabe de porumb de pe cocecni. Făceam asta fie cu mâna, fie cu un mâner de metal cu zimți. Evident, aveam și eu un minimâner. Din toate, tataie îmi făcea și mie o variantă mică, pentru mine. Îi reușea tot. Mi-a făcut inele și microfon și mobilă de păpuși. Mamaie îmi făcea rochiile de serbare. Erau de aur. Bunica era pentru mine liniștea la superlativ. Nu trebuia să zică nimic, mă hrăneam cu aura ei de bine pe care o emana prin hainele gri și prin baticul care mirosea a gaz, de sub care ieșeau niște cârlionți albi foarte ghiduși care mă topeau de emoție, dar pe care ea îi ura și îi împingea cu nervi și ură sub batic înapoi ca pe ceva rușinos, într-o comunicare intensă cu ei: stați acolo, v-am zis eu să ieșiți, stați așa când am spus eu să stați așa. Cârlionții de-aia nu mai puteau. Ieșeau din batic curioși să vadă și ei ce mai e pe afară.
În aceste după-amiezi albe, când noi două eram perfecte împreună și cu pisica între noi, fără să vorbim, ce ne amețea plăcut era radioul.
Continue reading →