Dincolo de curtea noastră

Din primăvară până toamna târziu, treburile casei se mutau mai ales afară. Și se extindeau pe etape: din casă în curte, din curte în grădină, din grădină pe deal sau la Androni sau la gară sau la drum, unde aveau bunicii pământ. Nu știu ce trucuri făcuse tataie ca să păstreze pământurile, unele erau trecute pe numele unor mătuși care nu locuiau în sat. Oricum, în fiecare an centrul existenței lor se muta o perioadă în afara curții noastre. Nu plecau amândoi de acasă, de obicei își împărțeau sarcinile. Tataie avea un ritual de pregătire a treburilor. Se așeza seara la masă, își dădea șapca jos, se freca pe chelie, apoi se ridica și căuta un creion și carnețelul maro. Se așeza. Se ridica iar, ca un elev care n-are chef de teme și tot amână momentul. Cobora treptele de lemn spre beci, beciul era sub bucătăria de vară. De pe trepte lua sticla mică de țuică și o aducea pe masă. Făcea totul încet, trăgând de el, era un om obosit la sfârșitul zilei, ignorând sfârșitul propriilor zile. Se așeza iar, lua o gură de țuică direct din sticlă, îi punea dopul și o punea pe masă. Se scărpina iar în cap. Apoi șoptea și scria în caietul maro, în același timp:

-Pătru. Vasile al Iuliei. Nelu sobarul. Dacă nu, a lu’ Dilimache. Continue reading

In the year 2025

Stau în sufragerie, la Măgura. În spatele meu, fereastra cu toc de lemn dă spre grădină, spre biserică și spre o parte a satului. Citesc un interviu luat directorului de la Mercedes-Benz, nu doar despre industria auto, ci despre viitorul nu foarte depărtat. Acela de peste aproximativ 20 de ani. Entuziasmat și ușor prevenitor, Dieter Zetsche pare un mesager al lumii noi, deși e un om spre bătrânețe, cu mustață albă și ochelari, ai zice că e din altă specie și are alte nevoi și corespunde altor repere biologice. Anunță puțin amenințător schimbarea. Oamenii trebuie să fie pregătiți pentru schimbare. Nu doar ce se întâmplă cu noi se va schimba, nu doar lumea așa cum o știm, ci și omul însuși va deveni altcineva. Dacă nu chiar altceva. Fericit de ceea ce ni se pregătește, directorul anunță Continue reading

Borciuleasa

Cu soarele în cap ca o coroană fierbinte, Borciuleasa intră pe poartă, strigând încă de la drum, cu băgare de seamă.

-Fă fetică, e legat câinele sau mă trezesc zdrențe?

Mă uit cu atenție, nu mă așteptam să vină cineva pe la noi și mai ales nu la vremea prânzului și mai ales nu Borciuleasa. O admir cum merge dreaptă, cu baticul bine legat la spate, cu o rochiță albastră înflorată și un șorț maron pe deasupra. Are 80 de ani. O știu de când mă știu. E cam singura la care mai merge lumea cu pomană în satul devenit între timp înstărit, văduva evanghelistului, Culiță care lega via dar refuza să o stropească, pentru că religia nu îi permitea să omoare suflete vii. Sectant venetic, așa îl numise satul, în reflexul de stigmatizare. Borciuleasa a rămas ortodoxă și locuiște într-un bordei, în drumul spre gară. Continue reading

Strigarea peste sat

În Măgura eu nu am cunoscut vreodată strigarea peste sat, așa cum am învățat la facultate. Nu exista obiceiul antic de a sancționa defectele sau abaterile de la morală, strigând ca nebunii unii la alții peste sat. Altceva mă duce cu gândul la strigarea peste sat acum. Zilele toride adâncesc satul în tăcere statică. Nici vântul nu are chef să adie și frunzele de salcâm, cu pălmuțele lor frenetice când le mișcă vreo adiere, stau în repaus fix. Deodată clopotul satului începe să rupă tăcerea și rostogolește sunetele de la mic spre mare, de la liniște spre zgomot. Bate rar și lung. A murit cineva. Vântul se trezește buimac și începe să adie, soarele curios arde și mai tare. Valuri de tristețe curg dinspre biserică spre sat și nu întâmplător biserica e în mijlocul satului, pe un deal, împreună cu cimitirul. Moartea trezește brusc satul. Se înviorează, oamenii ies din case dând la o parte perdelele de plastic care opresc muștele. Rămân pe ultima treaptă de sus și de acolo strigă peste case unii la alții: Continue reading

Tuci alb

Ca niște globuri vii, așa se răspândeau prin iarbă, primăvara, puii de găină. Îi așteptasem mult și fără răbdare, mereu mergeam pe ascuns să văd ce face cloșca, de ce nu mai ies odată puii de aur de sub ea. Timpul stătea în loc și la fel și cloșca-statuie, cu privirea fixă și rece, creasta palidă și ciocul tăios. Mirosul cuibarului ei de lux unde o izola mamaie, ca să clocească liniștită, ca o cucoană în salon separat, mă izbea de fiecare dată, ca o evidență că puii încă nu sunt. Timpul facerii și al coacerii, cu invizibilele lui etape și contorsionări spre devenire, îmi era total străin. Eu voiam puii, ca parteneri de joacă sau ca dovezi clare că ne îndreptăm spre zile calde și din ce în ce mai lungi. Primăvară fără pui de găină nu era primăvară. Mamaie simțea din timp presemnele devenirii. Ne anunța grav, la masă: Continue reading