Între stalagmite și sfinți

Când trebuia să mă trezesc duminica dimineață să mergem la biserică, pica cerul pe mine. Aș mai fi dormit, în plus eu, care nu mâncam mai nimic niciodată, exact duminica dimineață aveam brusc foame de orice, dar nu aveam voie, că trebuia să stăm patru ore la slujbă și apoi să primesc anafura, după miruit. Erau cele mai chinuitoare momente din săptămână, aceste dimineți de duminică. Mamaie era foarte credincioasă și conștiincioasă în biserică, insista să cânte în cor și eu trebuia să stau lânga ea moț în fruntea bisericii, cu rochia bună pe mine, apretată ca un crin, fără să mă pot juca pe morminte ca ceilalți copii. La țară moartea și viața cam merg mână în mână, nu i se părea nimănui ciudat că cele mai pline de viață jocuri se petreceau pe burțile de pământ ale morților, vecini care nu cu mult înainte fuseseră printre noi. Cimitirul era în mijlocul satului, lipit de biserică, adică tot în mijlocul vieții cumva și nedespărțit de ea, ca o trecere nezdruncinată dintr-un registru în celălalt. Morții și vii la grămadă, aproape mereu unii de ceilalți. 

Mamaie cânta în cor. Alături de ea, voci afone scârțâiau cu evlavie, pentru mântuire. Îmi plăcea vocea preotului, luminoasă și ondulată mai ceva decât beteala de brad, când zicea: Cu pace Domnului să ne rugam și parcă icoanele zâmbeau ca la un concert de calitate, mica biserică de țară se deschidea la față. Apoi urma corul afonelor: Doamne miluieeeeheeșteee. Și sfinții se strâmbau palizi în icoane ca la untură de pește, dându-și ochii peste cap. Continue reading

Cu Karenina în tren

Sunt în Gara de Nord, la linia 13. Trenul 402, vagon 22. Mă mir, câte vagoane să aibă trenul ăsta, cam cât distanța București-Buzău? Îmi place să merg cu trenul, nu am mai mers de mult și de câte ori mă duc la Buzău cu trenul, sunt din nou studentă, timpul n-a trecut și nici viața nu s-a schimbat. CFR-ul clar nu s-a schimbat, doar că nu mai merge nimeni global, adică absolut toți călătorii de pe această rută, fără bilet. Conceptul de naș în sensul de legătură de înrudire cu CFR a dispărut.
Pe peron văd trenul. Mă impresionează din prima, ca o persoană pe care știi că o vei iubi doar văzând-o la depărtare. Destinația finală e Chișinău, dar cu amabilitatea conductorului de tren, o să opreasca poate și la Buzău. E un tren de lemn, așa pare cel puțin acum noaptea, are niste țurțuri romantici până pe la mijlocul ferestrelor, ușile și ferestrele sunt mecanice și se închid și deschid cu cheia. La căldură nu merge căldura. Unde e locul micilor containere de gunoi nu sunt mici containere de gunoi. Trenul are multe vagoane albastre ca sarafanele mele din școala generală și două vagoane roșii precum cravata mea arsă cu fierul de călcat la un colț. Există și cușete cu draperii spălate ultima dată probabil când Chișinăul era al lui Gorbaciov și nu îl dădea nimănui. Scrie pe ele Căile Ferate ale Moldovei. Nu m-ar mira să deschidă somnoroasă obloanele Anna Karenina, întrebând: duduiță, da’ cât mai ie pân’ la Chișnău? Continue reading

De la mine pân’ la luna

Când sunt în curte la Măgura, noaptea, mă uit la luna, din punctul de unde fix acum 30 de ani, când eram copil acolo, mă jucam cu un scaun în curte și așteptam să se pună masa. Mă credeam vedetă și făceam coregrafia unui spectacol de dans cu scaunul. Mă uitam la lună, singura care avea timp să mă privească și să îmi dea puțină atenție și mă gândeam că poate și pe lună o fi la ora aceea vreo fetiță care se plictisește și așteaptă să i se pună masa și face un dans ciudat cu un scaun selenar, uitându-se la mine. Poate privirile noastre s-or fi și ciocnit vreodată în univers, în puncte fixe, fără ca noi să ne dăm seama. Și mă întrebam dacă fetița de pe lună se uita în jos la mine sau tot în sus, cum mă uitam eu la lună. Și nici nu mi se părea, așa cum nu mi se pare nici acum, din punctul ăla din curte de unde mă holbez la lună, un drum prea lung până acolo. Cam cât de la mine din curte până la școala din sat, fără ocolișuri. Adică ieși din curte, intri peste drum la tanti Rica, o iei pe lânga casă, pe deal și apoi hopa sus, o ții drept până la lună.

Rica

Maria Limbutu s-a născut demult. Ca toate femeile din Măgura, până în 50 de ani nu a purtat basma, apoi a purtat basma. E o linie sigură în viața unei femei de la țară care delimitează capul liber de capul acoperit. Am citit că femeile începeau să poarte basma din momentul măritișului. Nu știu dacă regula aceasta a funcționat vreodată la Măgura sau dacă a existat, eu nu am prins-o.
Maria Limbutu se chema așa în acte. Toți o știau de Rica, iar cei mai tineri ca ea o strigau tanti Rica.
Locuia peste drum de noi, pe deal și ani de zile a fost un fel de spion, vezi să nu te vadă Rica, vezi să pui un capac pe oală când te duci la bucătărie, să nu mai vadă și Rica ce am mâncat, nu număra banii în curte, că te vede Rica și zice că învârtim banii cu lopata. Rica era undeva la jumătatea drumului spre Dumnezeu. Puțin deasupra noastră, că avea casa în deal, ea era deci ochiul atoatevăzător și mai sus, fără să dea semne că mereu vede ce am mâncat la prânz sau cât a adus poștașul pensia, Dumnezeu și sfinții. Continue reading

Luna în balon

Eram în mașină, veneam de la Măgura sâmbătă seara. Eram dărâmați după o zi caldă de lucru și era întuneric afară și o toropeală așa, la limita dintre somn și iritare. Numai la noi oboseala is so close to enervare. Și tăcând așa, copilul cu capul în palma mea sugând zgomotos din suzeta ei, soțul moțăind în față, mama zice deodată ia uitați-vă la lună. Ne uităm la lună. Unde? Cum unde, ce, sunteți chiori? Uite-o colo, mare cât o casă, aproape.

-Nu e luna, c’ești copil? a zis tata.

-Ba da, e luna. Vă spun eu că e luna, a zis mama. Nu am văzut niciodată o lună așa mare și așa aproape de pământ. Și așa roșie, a zis mama.

-Păi pentru că nu e luna, a zis tata. Continue reading