Borciuleasa

Cu soarele în cap ca o coroană fierbinte, Borciuleasa intră pe poartă, strigând încă de la drum, cu băgare de seamă.

-Fă fetică, e legat câinele sau mă trezesc zdrențe?

Mă uit cu atenție, nu mă așteptam să vină cineva pe la noi și mai ales nu la vremea prânzului și mai ales nu Borciuleasa. O admir cum merge dreaptă, cu baticul bine legat la spate, cu o rochiță albastră înflorată și un șorț maron pe deasupra. Are 80 de ani. O știu de când mă știu. E cam singura la care mai merge lumea cu pomană în satul devenit între timp înstărit, văduva evanghelistului, Culiță care lega via dar refuza să o stropească, pentru că religia nu îi permitea să omoare suflete vii. Sectant venetic, așa îl numise satul, în reflexul de stigmatizare. Borciuleasa a rămas ortodoxă și locuiște într-un bordei, în drumul spre gară. Continue reading

Strigarea peste sat

În Măgura eu nu am cunoscut vreodată strigarea peste sat, așa cum am învățat la facultate. Nu exista obiceiul antic de a sancționa defectele sau abaterile de la morală, strigând ca nebunii unii la alții peste sat. Altceva mă duce cu gândul la strigarea peste sat acum. Zilele toride adâncesc satul în tăcere statică. Nici vântul nu are chef să adie și frunzele de salcâm, cu pălmuțele lor frenetice când le mișcă vreo adiere, stau în repaus fix. Deodată clopotul satului începe să rupă tăcerea și rostogolește sunetele de la mic spre mare, de la liniște spre zgomot. Bate rar și lung. A murit cineva. Vântul se trezește buimac și începe să adie, soarele curios arde și mai tare. Valuri de tristețe curg dinspre biserică spre sat și nu întâmplător biserica e în mijlocul satului, pe un deal, împreună cu cimitirul. Moartea trezește brusc satul. Se înviorează, oamenii ies din case dând la o parte perdelele de plastic care opresc muștele. Rămân pe ultima treaptă de sus și de acolo strigă peste case unii la alții: Continue reading

Tuci alb

Ca niște globuri vii, așa se răspândeau prin iarbă, primăvara, puii de găină. Îi așteptasem mult și fără răbdare, mereu mergeam pe ascuns să văd ce face cloșca, de ce nu mai ies odată puii de aur de sub ea. Timpul stătea în loc și la fel și cloșca-statuie, cu privirea fixă și rece, creasta palidă și ciocul tăios. Mirosul cuibarului ei de lux unde o izola mamaie, ca să clocească liniștită, ca o cucoană în salon separat, mă izbea de fiecare dată, ca o evidență că puii încă nu sunt. Timpul facerii și al coacerii, cu invizibilele lui etape și contorsionări spre devenire, îmi era total străin. Eu voiam puii, ca parteneri de joacă sau ca dovezi clare că ne îndreptăm spre zile calde și din ce în ce mai lungi. Primăvară fără pui de găină nu era primăvară. Mamaie simțea din timp presemnele devenirii. Ne anunța grav, la masă: Continue reading

Coborâre în adâncuri

Fiecare trântea poarta în felul lui. La noi în curte era un du-te-vino de vecini care nu veneau neapărat pentru mamaie și tataie, ci pentru a lua apă din fântână și poarta noastră nu era încuiată niciodată. Doar când se înnopta tataie mergea prin întuneric încet spre poartă, ca un șef de magazin care încuie prăvălia și dimineața foarte devreme era prima grijă, să descuiem poarta ca să poată veni vecinii la apă. Îi cunoșteam pe cei care intrau pe poartă după felul cum o închideau. Tanti Rica nici nu se făcea auzită, intra tiptil de parcă ar fi vrut să surprindă o conversație de familie. Tanti Dorina închidea poarta cu nerv, tocmai să se audă că a intrat în curte, să nu cumva să surprindă vreo conversație de familie. Dragoș intra alergând ca și cum l-ar fi urmărit vreun câine și trântea poarta, care se închidea singură în urma lui.

Oamenii intrau în curte ca să ia apă. La noi era singura fântână din zonă și oamenii veneau ca și cum li se cuvenea, apa era sursa vieții și sursa vieții e a tuturor. Fântâna noastră unea satul. Apa noastră nu era a noastră. Nici curtea nu mai era numai a noastră. Continue reading

Sfârșitul bunătăților

De bucătărie se ocupa doar mamaie. De mămăligă se ocupa doar bunica. Rar își schimbau rolurile, când ceva extern le tulbura rutina. Bunica avea câteva feluri de mâncare pe care le făcea doar ea și nu îmi erau adresate mie, pentru că erau prea simple, de post, prea țărănești, iar eu trebuia să fiu hrănită bine, ca o fată de oraș. La anumite ocazii își combinau rețetele și se sincronizau ritualic pregătind pomeni cu meniu standard, capete de dat preotului, colivă. Dintre toate sărbătorile la care participau și ele colectiv, cea mai așteptată de mine era Moșii de vară. Continue reading