Fiecare trântea poarta în felul lui. La noi în curte era un du-te-vino de vecini care nu veneau neapărat pentru mamaie și tataie, ci pentru a lua apă din fântână și poarta noastră nu era încuiată niciodată. Doar când se înnopta tataie mergea prin întuneric încet spre poartă, ca un șef de magazin care încuie prăvălia și dimineața foarte devreme era prima grijă, să descuiem poarta ca să poată veni vecinii la apă. Îi cunoșteam pe cei care intrau pe poartă după felul cum o închideau. Tanti Rica nici nu se făcea auzită, intra tiptil de parcă ar fi vrut să surprindă o conversație de familie. Tanti Dorina închidea poarta cu nerv, tocmai să se audă că a intrat în curte, să nu cumva să surprindă vreo conversație de familie. Dragoș intra alergând ca și cum l-ar fi urmărit vreun câine și trântea poarta, care se închidea singură în urma lui.

Oamenii intrau în curte ca să ia apă. La noi era singura fântână din zonă și oamenii veneau ca și cum li se cuvenea, apa era sursa vieții și sursa vieții e a tuturor. Fântâna noastră unea satul. Apa noastră nu era a noastră. Nici curtea nu mai era numai a noastră. Continue reading →