Albă ca Zăpada

Grădinița se încheia mereu cu o serbare amplă în care cei câțiva copii ofeream un spectacol întregului sat, pe scena Căminului Cultural. Nu era puțin lucru. Ne pregăteam cu sârg cu câteva luni înainte ca să fim câteva ore vedete. Doamna educatoare ne punea să repetăm rolul săptămâni în șir în clasa noastră mică cu scaune gri. Teiul mare din curte ne umbrea ferestrele și își presa crengile de geamul clasei, vrând și el înăuntru la repetiții. Înăuntru, noi am fi vrut să fim în locul lui, afară.  Repetam ca papagalii poezii și fragmente de texte, de multe ori neînțelegând ce ziceam. Dragoș avea o voce sonoră și sigură și îl auzeam cum trecea dimineața cu mare zel cu vitele spre deal, când îl punea bunică-sa la treabă și nu avea voie să se joace cu mine: Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, treci Diano înapoi, tâmpito, treci fă înapoi, unde te crezi, deci vântul suflă rece, rănile mă dor. Deci, încă o dată: dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, rănile mă dor. Până și vacilor li se luase de atâtea poezii fără sens. Continue reading

Între stalagmite și sfinți

Când trebuia să mă trezesc duminica dimineață să mergem la biserică, pica cerul pe mine. Aș mai fi dormit, în plus eu, care nu mâncam mai nimic niciodată, exact duminica dimineață aveam brusc foame de orice, dar nu aveam voie, că trebuia să stăm patru ore la slujbă și apoi să primesc anafura, după miruit. Erau cele mai chinuitoare momente din săptămână, aceste dimineți de duminică. Mamaie era foarte credincioasă și conștiincioasă în biserică, insista să cânte în cor și eu trebuia să stau lânga ea moț în fruntea bisericii, cu rochia bună pe mine, apretată ca un crin, fără să mă pot juca pe morminte ca ceilalți copii. La țară moartea și viața cam merg mână în mână, nu i se părea nimănui ciudat că cele mai pline de viață jocuri se petreceau pe burțile de pământ ale morților, vecini care nu cu mult înainte fuseseră printre noi. Cimitirul era în mijlocul satului, lipit de biserică, adică tot în mijlocul vieții cumva și nedespărțit de ea, ca o trecere nezdruncinată dintr-un registru în celălalt. Morții și vii la grămadă, aproape mereu unii de ceilalți. 

Mamaie cânta în cor. Alături de ea, voci afone scârțâiau cu evlavie, pentru mântuire. Îmi plăcea vocea preotului, luminoasă și ondulată mai ceva decât beteala de brad, când zicea: Cu pace Domnului să ne rugam și parcă icoanele zâmbeau ca la un concert de calitate, mica biserică de țară se deschidea la față. Apoi urma corul afonelor: Doamne miluieeeeheeșteee. Și sfinții se strâmbau palizi în icoane ca la untură de pește, dându-și ochii peste cap. Continue reading

Rica

Maria Limbutu s-a născut demult. Ca toate femeile din Măgura, până în 50 de ani nu a purtat basma, apoi a purtat basma. E o linie sigură în viața unei femei de la țară care delimitează capul liber de capul acoperit. Am citit că femeile începeau să poarte basma din momentul măritișului. Nu știu dacă regula aceasta a funcționat vreodată la Măgura sau dacă a existat, eu nu am prins-o.
Maria Limbutu se chema așa în acte. Toți o știau de Rica, iar cei mai tineri ca ea o strigau tanti Rica.
Locuia peste drum de noi, pe deal și ani de zile a fost un fel de spion, vezi să nu te vadă Rica, vezi să pui un capac pe oală când te duci la bucătărie, să nu mai vadă și Rica ce am mâncat, nu număra banii în curte, că te vede Rica și zice că învârtim banii cu lopata. Rica era undeva la jumătatea drumului spre Dumnezeu. Puțin deasupra noastră, că avea casa în deal, ea era deci ochiul atoatevăzător și mai sus, fără să dea semne că mereu vede ce am mâncat la prânz sau cât a adus poștașul pensia, Dumnezeu și sfinții. Continue reading

Puiul, de Brătescu-Voinești

Erau două drumuri care te puteau duce la grădiniță. Unul lung, pe divale, adică prin centru pe la primărie și pe lângă magazin și altul – o scurtătură, pe Cânepiște. Lângă Olga, chiar la biserică, în loc să continui pe drumul lung, coteai dreapta la vale pe lângă Petronela asistenta, cocioaba lui Borciuleasa, pe partea cealaltă pe lângă casa lui Vasilică a lui Tăbârcă și mult mai departe, izolată de orice altă casă și chiar și de propriul gard, strania casă cu acoperiș cubist a lui Jenete. Apoi intrai pe drumul cu praf cafeniu care separa lanul de rapiță de cel de in. Pantofii mei cloncăneau ca niște bucăți de lemn pe praful bătătorit al drumului, bălțat ici și colo cu pietre late, ovale. Dacă mergeam mai repede mă umpleam de praf pe șosete. Albastru în dreapta, galben în stânga, mergeam prin culori până la șosea, o vedeam de la câțiva metri lungi cum strălucea argintie ca un șarpe metalic, unind Buzăul cu Brașovul, Muntenia cu Transilvania, Nordul cu Sudul. Eu traversam drumul istoriei, care trecea prin mijlocul satului, fix în dreptul casei lui Benone. Continue reading

Cotele apelor Dunării

A nins mult în cartier, am stat mult în casă și am ascultat radioul. Cu ochii pe geam, mi-am adus aminte de niște după-amiezi de iarnă din copilăria mea mică la Măgura, când stăteam în bluză și ștrampi și șosete de lână în pat la bunica în cameră. Curtea avea mai multe case, una mare și “bună” pentru părinții mei care veneau doar sâmbăta seara să mă vadă și dormeau peste noapte, diverse anexe, un grajd și o căsuță de pământ, albă, în care se afla camera lui mamaie (care nu-mi era mamaie, ci stră-mamaie, era de fapt bunica tatălui meu, deci mama bunicii mele, complicat. Dar eu preluasem denumirile și mamaile se zăpăceau în capul meu, eu le iubeam la fel însă și una era bunica, cealaltă era mamaie. Mamaie era pentru mine mama lui tata.) În această cameră pe care eu o numeam căsuța de aur, am crescut eu, alături de mamaie, bunica și iarna, când era frig și venea să doarmă cu noi, tataie.
În fine. Iarna, mamaie și tataie erau pe la diverse treburi pe afară și când nu mă jucam cu Dragoș, sălbaticul meu prieten, stăteam în pat la bunica la cald și mă jucam cu păpușile, citeam sau desenam. Mă uitam pe fereastră și mângâiam pisica. O priveam pe bunica făcând ciorapi de lână sau torcând norișori de lână care deveneau fire și apoi din nou șosete. O imitam în tot ce făcea. Aveam și eu minifurca mea, minicaierul meu, torceam amândouă cu pisica între noi. Dacă nu torceam, desfăceam boabe de porumb de pe cocecni. Făceam asta fie cu mâna, fie cu un mâner de metal cu zimți. Evident, aveam și eu un minimâner. Din toate, tataie îmi făcea și mie o variantă mică, pentru mine. Îi reușea tot. Mi-a făcut inele și microfon și mobilă de păpuși. Mamaie îmi făcea rochiile de serbare. Erau de aur. Bunica era pentru mine liniștea la superlativ. Nu trebuia să zică nimic, mă hrăneam cu aura ei de bine pe care o emana prin hainele gri și prin baticul care mirosea a gaz, de sub care ieșeau niște cârlionți albi foarte ghiduși care mă topeau de emoție, dar pe care ea îi ura și îi împingea cu nervi și ură sub batic înapoi ca pe ceva rușinos, într-o comunicare intensă cu ei: stați acolo, v-am zis eu să ieșiți, stați așa când am spus eu să stați așa. Cârlionții de-aia nu mai puteau. Ieșeau din batic curioși să vadă și ei ce mai e pe afară.
În aceste după-amiezi albe, când noi două eram perfecte împreună și cu pisica între noi, fără să vorbim, ce ne amețea plăcut era radioul.
Continue reading