În Măgura eu nu am cunoscut vreodată strigarea peste sat, așa cum am învățat la facultate. Nu exista obiceiul antic de a sancționa defectele sau abaterile de la morală, strigând ca nebunii unii la alții peste sat. Altceva mă duce cu gândul la strigarea peste sat acum. Zilele toride adâncesc satul în tăcere statică. Nici vântul nu are chef să adie și frunzele de salcâm, cu pălmuțele lor frenetice când le mișcă vreo adiere, stau în repaus fix. Deodată clopotul satului începe să rupă tăcerea și rostogolește sunetele de la mic spre mare, de la liniște spre zgomot. Bate rar și lung. A murit cineva. Vântul se trezește buimac și începe să adie, soarele curios arde și mai tare. Valuri de tristețe curg dinspre biserică spre sat și nu întâmplător biserica e în mijlocul satului, pe un deal, împreună cu cimitirul. Moartea trezește brusc satul. Se înviorează, oamenii ies din case dând la o parte perdelele de plastic care opresc muștele. Rămân pe ultima treaptă de sus și de acolo strigă peste case unii la alții: Continue reading
Tag Archives: biserica
O despărțire curată
Făceam baie sâmbăta, că a doua zi mergeam la biserică. Baia, cu gresie, faianță și cadă, era în casa mare. Pe vremea aceea, să ai baie ca la oraș, în casă, cu cadă și veceu, era o raritate. Cumva ne mândream cu asta, că tataie era așa priceput. Numai că exact ca orice raritate, nici nu o foloseam. Era ca o bijuterie pe care ți-o pui la ocazii, apoi când vii acasă o pui din nou în cutia ei și o îndeși în sertar, să nu se strice. Așa foloseam noi baia. Bunica nu venea niciodată în casa mare să facă baie. Nu se simțea în largul ei în lumea nouă la care lucra tataie. Ea avea ritualul ei sâmbătă seara, începea devreme pentru că se mișca greu din cauza spatelui aplecat, dar și pentru că toate operațiunile durau mult. Căratul apei de ploaie, că nu era bună cea de fântână, datul copăii de lemn jos din pod, pregătitul hainelor curate, săpunul de casă, gazul pentru păr, pieptenele de os, încălzitul apei pe sobă. Toate durau. Bunica se spăla în căsuța de aur, unde locuiam cu toții. Doar sâmbătă seara drumurile noastre se separau. Continue reading
Dincoace de tunel
Duminica după slujbă, mai ales de primăvara până toamna, nea Vasile Gulea venea la noi la masă, deși avea nevastă. Pentru mine era o sărbătoare să avem pe cineva la masă, nu pentru că am fi mâncat ceva deosebit, deși mamaie făcea sâmbăta prăjituri pentru a doua zi, că e duminică, or făcea gogoși sau clătite, tocmai pentru că la noi în curte, unde toată lumea muncea din greu și nu stătea nimeni niciodată, duminica era o zi de pauză exact cum scrie în biblie. Îmi plăcea duminica și pentru că dacă venea la noi nea Vasile, ne povestea. Și nu era doar povestea, era întreg ritualul. Masa dreptunghiulară din mica bucătărie, care de obicei era la fereastră, era trasă in mijlocul camerei, de-a lungul patului, ca să încăpem cu toții. De la pian se aducea scaunul verde lăcuit, pentru nea Vasile. Bunica era veselă. Tataie nu era mutros. Nea Vasile nu zicea bună ziua, intrând pe ușă, ci: bucuroși de oaspeți? M-am întâlnit cu femeia asta (mamaie) și n-am mai scăpat de ea, nu și nu că să vin la masă. Continue reading
Între stalagmite și sfinți
Când trebuia să mă trezesc duminica dimineață să mergem la biserică, pica cerul pe mine. Aș mai fi dormit, în plus eu, care nu mâncam mai nimic niciodată, exact duminica dimineață aveam brusc foame de orice, dar nu aveam voie, că trebuia să stăm patru ore la slujbă și apoi să primesc anafura, după miruit. Erau cele mai chinuitoare momente din săptămână, aceste dimineți de duminică. Mamaie era foarte credincioasă și conștiincioasă în biserică, insista să cânte în cor și eu trebuia să stau lânga ea moț în fruntea bisericii, cu rochia bună pe mine, apretată ca un crin, fără să mă pot juca pe morminte ca ceilalți copii. La țară moartea și viața cam merg mână în mână, nu i se părea nimănui ciudat că cele mai pline de viață jocuri se petreceau pe burțile de pământ ale morților, vecini care nu cu mult înainte fuseseră printre noi. Cimitirul era în mijlocul satului, lipit de biserică, adică tot în mijlocul vieții cumva și nedespărțit de ea, ca o trecere nezdruncinată dintr-un registru în celălalt. Morții și vii la grămadă, aproape mereu unii de ceilalți.
Mamaie cânta în cor. Alături de ea, voci afone scârțâiau cu evlavie, pentru mântuire. Îmi plăcea vocea preotului, luminoasă și ondulată mai ceva decât beteala de brad, când zicea: Cu pace Domnului să ne rugam și parcă icoanele zâmbeau ca la un concert de calitate, mica biserică de țară se deschidea la față. Apoi urma corul afonelor: Doamne miluieeeeheeșteee. Și sfinții se strâmbau palizi în icoane ca la untură de pește, dându-și ochii peste cap. Continue reading