Gara de Nord

Mă duc la Buzau cu trenul de seară, sunt în gara. În mijlocul sălii de bilete sunt patru automate unde poți să îți cumperi card de călătorie fără să mai stai la coadă. Cu toate acestea, foarte puțină lume se îndreaptă către ele, mulți stau grămadă la cozi lungi. Îmi iau bilet, urmând conștiincios instrucțiunile din automat. Fericită ca un elev care a înțeles cerințele temelor, iau biletul din nișă și vreau să plec. Un băiat la vreo 27 de ani, în stânga mea, mă roagă să îl ajut.

-Bine, zic. De ce ai nevoie?
-Nu știu cum merg automatele astea.
Îi explic. Dau să plec, dar el mă roagă să stau puțin cu el, că nu merge. Am avut impresia că tocmai m-am întâlnit cu minele meu masculin. Mândră că în sfârșit ajut eu pe cineva la butoane și nu invers, l-am ajutat. Uitase să confirme că e de acord cu plata cu cardul.
-Gata, acum bagi cardul și de aici mai departe e simplu.
-Ok, mulțumesc, zice. Mă descurc.
Mă întorc să plec. În spatele meu îl aud pe băiat cum începe să țipe că îl electrocutează aparatul.
-N-are cum, mă întorc eu către el.
-Ba da, uite. Continue reading

E apă caldă. Ședință în M14

În seara asta e iar ședință în M14. Pentru că la noi ședințele sunt literatură și nu prea au de-a face cu concretul, de aceea mă și duc. Între timp am dat copie după contractul aparatamentului și după buletin, în ideea înființării asociației de locatari. Am dat și semnatură că accept să plătim 6 lei pe lună mai mult, doar să scăpăm de datorii și să ne dea apă caldă. De ieri avem apă caldă. Cobor cu tot cu soț la parter, în holul blocului, unde se țin de obicei ședințele. Nimeni. Ne uităm buimaci unde sunt afișele, poate am greșit noi ora. Nici un afiș. Rupte dușmănește. Cine vine pe scari și ne recupereaza? Idiotul. Bătăușul. De curând, drăgălașul. Pe soț îl salută voios, cu o palmă grijulie pe spate.

-Vreți la ședință?

-Da.
-Haideți după mine. E la 1. E mai cald acolo.
Mergem la 1. Idiotul, care seamană cu Petre Țuțea, poartă un fes negru îndesat pe capul cu frunte îngustă. Ne împinge generos pe holul îngust, ca de cămin Grozăvești, și închide ușa după noi fără ca el să intre. E ca băiatul de la discotecă, îi impinge pe fraieri înăuntru.
Ședința se compune din câțiva oameni. Normal, s-a dat apă caldă, acum nu îi mai intereseaza pe frații creștini. Suntem împărțiți în două rânduri: unii pe peretele stâng și alții pe cel drept, într-un clar-obscur de să-ți întinzi șevaletul și să te apuci de măzgălit. Se fumează, desigur. Culmea, de data aceasta masa de oameni e disciplinată, o ascultă pe președintă ca pe mama lor. Noroc că nu pentru mult timp. Continue reading

Nu e apă caldă. Ședință în M14

Am fost convocați la o nouă ședință de bloc jos în holul de la intrare. Anunțul a fost – pentru prima dată în seria animală – pus la vizier, pe un A3 și pictat ca la noi la școala 15, de învățătoarea Vrăcioiu: niște mâzgăleli pe fond galben și scris cu litere speciale, roșii: ședință de bloc mâine la 20.30. Din veselia culorilor ai fi zis că mâine plecăm în excursie.
M-am grăbit să mă prezint la ședință. S-a început la timp. Ca să nu ajung deus ex machina cu liftul taman în mijlocul ședinței, am venit pe scări. De pe la etajul 2 auzeam urlete, murmure, o voce care încerca să le acopere pe celelalte. Am ajuns între ei. 20 de oameni vorbind simultan și cumplit de tare. Prima ședință inițiată în acest bloc a fost parfum, liniște edenică. Acum e iad. Noua președintă este o femeie mai mică decât mine, dar cu muuult mai puternică și descurcăreață decât mine. Contabilă în forul ei interior, dar și exterior, ea le spunea uriașilor din hol, cu urlet, printre urlete, că s-ar putea rezolva problema apei calde și a căldurii, dar cu ceva sacrificii din partea noastra, că există foarte mulți rău-platnici pentru a căror dare în judecată și pedepsire ea se luptă (in timpul ei liber și e și divorțată și cu un copil de vreo 5-6 ani), dar există și nereguli la administrație, facturi în alb, etc. Că ea a chemat un avocat și au sigilat toate documentele până mâine când vine o expertiză să vadă ce s-a întâmplat. Contractul cu RADET nu mai există (!) din 2005, ea vrea redeschiderea unui contract și negocierea lui în avantajul nostru. În fine, avea femeia fapte bune în program, dar la fiecare frază începută era întreruptă de o rafală de păreri contra, de babe care nu auzeau, de tanti grase care erau principial împotrivă, de bărbați care spuneau exact ce spunea și ea, dar mult mai tare și furându-i fraza din gură, de o turmă de copii printre care și al ei care se vânturau de la stânga la dreapta în alergătură. Continue reading

Puiul, de Brătescu-Voinești

Erau două drumuri care te puteau duce la grădiniță. Unul lung, pe divale, adică prin centru pe la primărie și pe lângă magazin și altul – o scurtătură, pe Cânepiște. Lângă Olga, chiar la biserică, în loc să continui pe drumul lung, coteai dreapta la vale pe lângă Petronela asistenta, cocioaba lui Borciuleasa, pe partea cealaltă pe lângă casa lui Vasilică a lui Tăbârcă și mult mai departe, izolată de orice altă casă și chiar și de propriul gard, strania casă cu acoperiș cubist a lui Jenete. Apoi intrai pe drumul cu praf cafeniu care separa lanul de rapiță de cel de in. Pantofii mei cloncăneau ca niște bucăți de lemn pe praful bătătorit al drumului, bălțat ici și colo cu pietre late, ovale. Dacă mergeam mai repede mă umpleam de praf pe șosete. Albastru în dreapta, galben în stânga, mergeam prin culori până la șosea, o vedeam de la câțiva metri lungi cum strălucea argintie ca un șarpe metalic, unind Buzăul cu Brașovul, Muntenia cu Transilvania, Nordul cu Sudul. Eu traversam drumul istoriei, care trecea prin mijlocul satului, fix în dreptul casei lui Benone. Continue reading

Cotele apelor Dunării

A nins mult în cartier, am stat mult în casă și am ascultat radioul. Cu ochii pe geam, mi-am adus aminte de niște după-amiezi de iarnă din copilăria mea mică la Măgura, când stăteam în bluză și ștrampi și șosete de lână în pat la bunica în cameră. Curtea avea mai multe case, una mare și “bună” pentru părinții mei care veneau doar sâmbăta seara să mă vadă și dormeau peste noapte, diverse anexe, un grajd și o căsuță de pământ, albă, în care se afla camera lui mamaie (care nu-mi era mamaie, ci stră-mamaie, era de fapt bunica tatălui meu, deci mama bunicii mele, complicat. Dar eu preluasem denumirile și mamaile se zăpăceau în capul meu, eu le iubeam la fel însă și una era bunica, cealaltă era mamaie. Mamaie era pentru mine mama lui tata.) În această cameră pe care eu o numeam căsuța de aur, am crescut eu, alături de mamaie, bunica și iarna, când era frig și venea să doarmă cu noi, tataie.
În fine. Iarna, mamaie și tataie erau pe la diverse treburi pe afară și când nu mă jucam cu Dragoș, sălbaticul meu prieten, stăteam în pat la bunica la cald și mă jucam cu păpușile, citeam sau desenam. Mă uitam pe fereastră și mângâiam pisica. O priveam pe bunica făcând ciorapi de lână sau torcând norișori de lână care deveneau fire și apoi din nou șosete. O imitam în tot ce făcea. Aveam și eu minifurca mea, minicaierul meu, torceam amândouă cu pisica între noi. Dacă nu torceam, desfăceam boabe de porumb de pe cocecni. Făceam asta fie cu mâna, fie cu un mâner de metal cu zimți. Evident, aveam și eu un minimâner. Din toate, tataie îmi făcea și mie o variantă mică, pentru mine. Îi reușea tot. Mi-a făcut inele și microfon și mobilă de păpuși. Mamaie îmi făcea rochiile de serbare. Erau de aur. Bunica era pentru mine liniștea la superlativ. Nu trebuia să zică nimic, mă hrăneam cu aura ei de bine pe care o emana prin hainele gri și prin baticul care mirosea a gaz, de sub care ieșeau niște cârlionți albi foarte ghiduși care mă topeau de emoție, dar pe care ea îi ura și îi împingea cu nervi și ură sub batic înapoi ca pe ceva rușinos, într-o comunicare intensă cu ei: stați acolo, v-am zis eu să ieșiți, stați așa când am spus eu să stați așa. Cârlionții de-aia nu mai puteau. Ieșeau din batic curioși să vadă și ei ce mai e pe afară.
În aceste după-amiezi albe, când noi două eram perfecte împreună și cu pisica între noi, fără să vorbim, ce ne amețea plăcut era radioul.
Continue reading