Dincolo de curtea noastră

Din primăvară până toamna târziu, treburile casei se mutau mai ales afară. Și se extindeau pe etape: din casă în curte, din curte în grădină, din grădină pe deal sau la Androni sau la gară sau la drum, unde aveau bunicii pământ. Nu știu ce trucuri făcuse tataie ca să păstreze pământurile, unele erau trecute pe numele unor mătuși care nu locuiau în sat. Oricum, în fiecare an centrul existenței lor se muta o perioadă în afara curții noastre. Nu plecau amândoi de acasă, de obicei își împărțeau sarcinile. Tataie avea un ritual de pregătire a treburilor. Se așeza seara la masă, își dădea șapca jos, se freca pe chelie, apoi se ridica și căuta un creion și carnețelul maro. Se așeza. Se ridica iar, ca un elev care n-are chef de teme și tot amână momentul. Cobora treptele de lemn spre beci, beciul era sub bucătăria de vară. De pe trepte lua sticla mică de țuică și o aducea pe masă. Făcea totul încet, trăgând de el, era un om obosit la sfârșitul zilei, ignorând sfârșitul propriilor zile. Se așeza iar, lua o gură de țuică direct din sticlă, îi punea dopul și o punea pe masă. Se scărpina iar în cap. Apoi șoptea și scria în caietul maro, în același timp:

-Pătru. Vasile al Iuliei. Nelu sobarul. Dacă nu, a lu’ Dilimache. Continue reading

Tuci alb

Ca niște globuri vii, așa se răspândeau prin iarbă, primăvara, puii de găină. Îi așteptasem mult și fără răbdare, mereu mergeam pe ascuns să văd ce face cloșca, de ce nu mai ies odată puii de aur de sub ea. Timpul stătea în loc și la fel și cloșca-statuie, cu privirea fixă și rece, creasta palidă și ciocul tăios. Mirosul cuibarului ei de lux unde o izola mamaie, ca să clocească liniștită, ca o cucoană în salon separat, mă izbea de fiecare dată, ca o evidență că puii încă nu sunt. Timpul facerii și al coacerii, cu invizibilele lui etape și contorsionări spre devenire, îmi era total străin. Eu voiam puii, ca parteneri de joacă sau ca dovezi clare că ne îndreptăm spre zile calde și din ce în ce mai lungi. Primăvară fără pui de găină nu era primăvară. Mamaie simțea din timp presemnele devenirii. Ne anunța grav, la masă: Continue reading

Coborâre în adâncuri

Fiecare trântea poarta în felul lui. La noi în curte era un du-te-vino de vecini care nu veneau neapărat pentru mamaie și tataie, ci pentru a lua apă din fântână și poarta noastră nu era încuiată niciodată. Doar când se înnopta tataie mergea prin întuneric încet spre poartă, ca un șef de magazin care încuie prăvălia și dimineața foarte devreme era prima grijă, să descuiem poarta ca să poată veni vecinii la apă. Îi cunoșteam pe cei care intrau pe poartă după felul cum o închideau. Tanti Rica nici nu se făcea auzită, intra tiptil de parcă ar fi vrut să surprindă o conversație de familie. Tanti Dorina închidea poarta cu nerv, tocmai să se audă că a intrat în curte, să nu cumva să surprindă vreo conversație de familie. Dragoș intra alergând ca și cum l-ar fi urmărit vreun câine și trântea poarta, care se închidea singură în urma lui.

Oamenii intrau în curte ca să ia apă. La noi era singura fântână din zonă și oamenii veneau ca și cum li se cuvenea, apa era sursa vieții și sursa vieții e a tuturor. Fântâna noastră unea satul. Apa noastră nu era a noastră. Nici curtea nu mai era numai a noastră. Continue reading

Sfârșitul bunătăților

De bucătărie se ocupa doar mamaie. De mămăligă se ocupa doar bunica. Rar își schimbau rolurile, când ceva extern le tulbura rutina. Bunica avea câteva feluri de mâncare pe care le făcea doar ea și nu îmi erau adresate mie, pentru că erau prea simple, de post, prea țărănești, iar eu trebuia să fiu hrănită bine, ca o fată de oraș. La anumite ocazii își combinau rețetele și se sincronizau ritualic pregătind pomeni cu meniu standard, capete de dat preotului, colivă. Dintre toate sărbătorile la care participau și ele colectiv, cea mai așteptată de mine era Moșii de vară. Continue reading

Florica

Florica era dușmanca de moarte a Ricăi. Cu destine diferite, s-au adunat pe aceeași uliță unite de un bărbat șchiop și strâmb. Venise din alt sat și se mutase cu cei patru copii la Costică, al doilea bărbat, care și el avea trei copii fără mamă, slabi și murdari. Florica s-a trezit cu șapte copii. Avea 29 de ani și era deja văduvă. S-a gândit că decât văduva Ciutei, cu patru copii, mai bine femeie măritata de-al doilea în Măgura, cu șapte copii. S-o descurca ea cumva. Florica s-a mutat în casa unde face ulița un colț, față în față cu tanti Dorina, mama Silviei. Acolo era colțul rău, stăteau bârfitoarele și urâtele alea care toată ziua stau la taclale și n-are nimeni nicio treabă. Așa le eticheta Rica, trei case mai încoace, spre deal, față în față cu noi. Rica nu avusese copii și era sora lui Costică. Pentru ea, cei șapte copii se împărțeau în ăia patru răi și amărâții ăia trei, fără mamă. Până când s-a recăsătorit Costică, cei trei hălăduiau înfometați și jegoși de colo-colo, lăsați în urmă de o mamă fără instinct. Rica nu i-a căinat cine știe ce și nu i-a luat la ea să îi îngrijească, deși erau vecini. Cum a apărut Florica, a început războiul. Continue reading