Metamorfoze mici

Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Asta părea să fie firul existențial după care își desfășurau viața cei mai mulți din Măgura și mai ales bunicii mei. Ei spuneau că duseseră o viață grea și de nevoie deveniseră inventivi, storcând obiectul până la epuizare. Eu cred că era și asta, dar mai era, pe lângă respect, și dificultatea de a se despărți de lucrurile din jur, care nu erau doar lucruri, ci un fel de asistenți care gravitau în jurul nostru. Eu mă simțeam fericită cu acest balet al obiectelor care nu mureau niciodată prin ograda noastră, fără să fie nevoie să-mi iau adio de la ele. Copiilor le plac constantele, pentru ei fiecare zi ar putea fi la fel.

Găleata curată cu care ani de zile se scosese apa din fântână, când se strica, devenea găleata de lături pentru porci. Pantofii buni al lui tataie, când se stricau, deveneau papuci de curte. Căptușeala de la o haină veche devenea vestă de jurna și tataie urma să o poarte toamne și ierni la rând, când făcea treabă în atelier. Ibricul de ceai de pe sobă devenea cancioc in grajd. Continue reading

Lungul drum al rufelor către noapte

Și iarna și vara rufele se spălau în copaia de lemn, pe care tataie o aducea din pod, dis de dimineață,  în căsuța de aur. Bunica dedica o zi pe săptămână acestei operațiuni. Rufele se lăsau la înmuiat încă din zori, în apa încălzită pe sobă. Bunica rădea cu răbdare săpun de casă direct în copaie, pe o răzătoare veche, ruginită. Fiecare gest avea durata și mica lui ceremonie. Eu o urmăream de la distanță, copiind în ligheanul emailat pe care mi-l dăduse mamaie pentru păpuși, gesturile ei. Bunica aducea cu găleata apă de ploaie, strânsă în niște butoaie de lemn puse direct sub streașină și acoperite, când nu ploua. Continue reading

Magazinul de muște

În ultima cameră, cea cu vedere la drum și brad în fața ferestrei, acolo era magazinul de muște. Chiar pe pervaz. Acolo se termina în fiecare duminică vizita părinților mei și bucuria mea. Oricât aș fi amânat momentul sau m-aș fi mințit că mai e mult până trebuie să plece, venea metalic ca o ușă de palier acel moment când tata zicea: gata iubito, noi trebuie să plecăm.

Ai mei veneau la țară să mă vadă în fiecare sâmbătă după-amiază, spre seară. Clocoteam încă de dimineață și timpul mi se părea că își bate joc de mine când o lungea atâta, ca slujba de duminică, și își dubla parcă dimensiunea, o oră părea două ore, două ore păreau patru și uite așa, trăiam sâmbetele la dublu, ca și cum săptămâna avea opt zile, șapte de așteptare și una de fericire. Mamaie mă îmbrăca mereu cu haine bune și mă certa să nu mă murdăresc, că vine mama și se supără. Eram curată și la păr și la unghii, eram dichisită, dar deși mă bucuram că vin ai mei, era ziua în care simțeam cele mai înalte tensiuni trecând pe deasupra curții noastre. Mamaie umbla de colo colo, vântul bătea prăfuit prevestind ceartă, teiul devenea din gălbui cenușiu, iar eu nu aveam voie să mă joc. Și în așteptarea asta, și jucăriile păleau plictisite, Dragoș tot trăgea iritat de mine să ne dăm în leagăn, să ne urcăm în cais, neînțelegând de ce brusc nu mai era voie. Mama mă găsise odată cu o bluză neasortată cu fusta și în picioare doar cu sandale, fără șosete. Urmase o ceartă urâtă între ele. Acum eram toți atenți să arăt corespunzător.

În sfârșit veneau ai mei. Continue reading

O despărțire curată

Făceam baie sâmbăta, că a doua zi mergeam la biserică. Baia, cu gresie, faianță și cadă, era în casa mare. Pe vremea aceea, să ai baie ca la oraș, în casă, cu cadă și veceu, era o raritate. Cumva ne mândream cu asta, că tataie era așa priceput. Numai  că exact ca orice raritate, nici nu o foloseam. Era ca o bijuterie pe care ți-o pui la ocazii, apoi când vii acasă o pui din nou în cutia ei și o îndeși în sertar, să nu se strice. Așa foloseam noi baia. Bunica nu venea niciodată în casa mare să facă baie. Nu se simțea în largul ei în lumea nouă la care lucra tataie. Ea avea ritualul ei sâmbătă seara, începea devreme pentru că se mișca greu din cauza spatelui aplecat, dar și pentru că toate operațiunile durau mult. Căratul apei de ploaie, că nu era bună cea de fântână, datul copăii de lemn jos din pod, pregătitul hainelor curate, săpunul de casă, gazul pentru păr, pieptenele de os, încălzitul apei pe sobă. Toate durau. Bunica se spăla în căsuța de aur, unde locuiam cu toții. Doar sâmbătă seara drumurile noastre se separau. Continue reading

De la poarta din fundul grădinii până la cer

Atelierul de tâmplărie era mereu descuiat, cel mai adesea ușa era deschisă la perete. Oricine era binevenit. Doar rar, iarna mai ales, tataie încuia ușa ca să nu intre frigul sau dacă avea de efectuat vreo operațiune complicată și cu unelte periculoase, la care eu l-as fi încurcat. În rest, eram aproape tot timpul în atelier, făcând paturi sau mese pentru păpuși, din resturi de la materialele lui și patru cuie.

-Nu îți dai cu ciocanul în degete, nu-i așa? Că ne omoară mă-ta mare.

-Nu, nu, îl asiguram eu cu convingere, dându-mi cu ciocanul în degete și sărind într-un picior de durere.

El se făcea că nu observă, eu mă făceam că nu mă doare cu adevărat. Treaba mergea ca unsă. La fel și relația noastră de colegi de atelier. Continue reading