Florica era dușmanca de moarte a Ricăi. Cu destine diferite, s-au adunat pe aceeași uliță unite de un bărbat șchiop și strâmb. Venise din alt sat și se mutase cu cei patru copii la Costică, al doilea bărbat, care și el avea trei copii fără mamă, slabi și murdari. Florica s-a trezit cu șapte copii. Avea 29 de ani și era deja văduvă. S-a gândit că decât văduva Ciutei, cu patru copii, mai bine femeie măritata de-al doilea în Măgura, cu șapte copii. S-o descurca ea cumva. Florica s-a mutat în casa unde face ulița un colț, față în față cu tanti Dorina, mama Silviei. Acolo era colțul rău, stăteau bârfitoarele și urâtele alea care toată ziua stau la taclale și n-are nimeni nicio treabă. Așa le eticheta Rica, trei case mai încoace, spre deal, față în față cu noi. Rica nu avusese copii și era sora lui Costică. Pentru ea, cei șapte copii se împărțeau în ăia patru răi și amărâții ăia trei, fără mamă. Până când s-a recăsătorit Costică, cei trei hălăduiau înfometați și jegoși de colo-colo, lăsați în urmă de o mamă fără instinct. Rica nu i-a căinat cine știe ce și nu i-a luat la ea să îi îngrijească, deși erau vecini. Cum a apărut Florica, a început războiul. Continue reading
Author Archives: Ana Androne
Metamorfoze mici
Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Asta părea să fie firul existențial după care își desfășurau viața cei mai mulți din Măgura și mai ales bunicii mei. Ei spuneau că duseseră o viață grea și de nevoie deveniseră inventivi, storcând obiectul până la epuizare. Eu cred că era și asta, dar mai era, pe lângă respect, și dificultatea de a se despărți de lucrurile din jur, care nu erau doar lucruri, ci un fel de asistenți care gravitau în jurul nostru. Eu mă simțeam fericită cu acest balet al obiectelor care nu mureau niciodată prin ograda noastră, fără să fie nevoie să-mi iau adio de la ele. Copiilor le plac constantele, pentru ei fiecare zi ar putea fi la fel.
Găleata curată cu care ani de zile se scosese apa din fântână, când se strica, devenea găleata de lături pentru porci. Pantofii buni al lui tataie, când se stricau, deveneau papuci de curte. Căptușeala de la o haină veche devenea vestă de jurna și tataie urma să o poarte toamne și ierni la rând, când făcea treabă în atelier. Ibricul de ceai de pe sobă devenea cancioc in grajd. Continue reading
Prietenele mele
Am intrat în vorbă ceva mai serios când eu mă duceam cu căruțul cu Copilul Mic la școală să iau Copilul Mare. Doamna lucra în grădina din fața blocului, înfofolită într-un șal gros. Ne știam și ne salutam de când ne-am mutat noi în bloc, dar doar zâmbeam și atât. Nu mai știu când a început dialogul nostru, dar știu că ce ne-a apropiat a fost faptul că suntem amândouă din Buzău. Doamna nu mai are nimic și pe nimeni de acolo, locuiește acum la fiică în blocul meu, pe partea din față a blocului. Nepotul a crescut mare, nu mai are nevoie de bunica-bonă. Doamna a fost profesoară de limba română. Mă întreabă tot felul de lucruri de pe acasă, cine mai publică, dacă știu de un scriitor anume, care îi trimite cărți și cronici, îl știu, se bucură. Acum două săptămâni mi-a spus: să știi că am verificat. L-am sunat pe x (scriitorul) și mi-a confirmat că te cunoaște. Și pe tine și pe tatăl tău.
-Așa, foarte bine. Să verificați mereu informațiile pe care le vehiculează alții, să nu aveți încredere în nimeni. Dacă cineva vă cheamă la el să vă dea bombonele, să nu mergeți. Continue reading
What’s in a name
Lungul drum al rufelor către noapte
Și iarna și vara rufele se spălau în copaia de lemn, pe care tataie o aducea din pod, dis de dimineață, în căsuța de aur. Bunica dedica o zi pe săptămână acestei operațiuni. Rufele se lăsau la înmuiat încă din zori, în apa încălzită pe sobă. Bunica rădea cu răbdare săpun de casă direct în copaie, pe o răzătoare veche, ruginită. Fiecare gest avea durata și mica lui ceremonie. Eu o urmăream de la distanță, copiind în ligheanul emailat pe care mi-l dăduse mamaie pentru păpuși, gesturile ei. Bunica aducea cu găleata apă de ploaie, strânsă în niște butoaie de lemn puse direct sub streașină și acoperite, când nu ploua. Continue reading