Seara de la deal

Mama și tata veneau să mă vadă sâmbăta seara și rămâneau până duminică. După bucuria revederii și dormitul împreună, urma drumul ritualic cu tata pe deal. Satul era înconjurat de dealuri și chiar și ulița noastră era jumătate pe șes, jumătate pe deal. Cimitirul și biserica sunt pe partea cu deal a satului, ca să fie accesul mai ușor spre cer. Dragoș și ai lui și Gică și Tita și Lenuța și tanti Iulia și Dobrița și Ziguleasă a Bătrână și cam jumătate de sat își duceau toți vitele la păscut pe deal și deci luau contact cu el zilnic, chiar și în zilele de sărbătoare.

Pentru noi, dealul era un loc de plimbare unde ne relaxam, unde căutam ce nu găseam în curte, deși curtea era infinită pentru mine, nu reușeam să o epuizez niciodată. Era ca și cum galaxia nu ne ajungea, voiam o ieșire mai amplă, în univers. Eu nu aveam voie pe deal cu alții din sat. De aceea, momentul zilei când se spărgea soarele ca o omletă și aerul devenea mieriu și nu mai trecea mult și ieșea luna ca un ou într-o apă sărată, momentul acela când oamenii treceau cu vitele sau caprele sau oile înapoi spre casă era pentru mine la fel de puternic ca venirea alor mei. Dealul venea la mine. Îl așteptam toată ziua. Înaintea zgomotului era mirosul. Alergam la poartă pentru că adulmecasem în aer întoarcerea oamenilor de pe deal. Părea că mă înșelasem, mamaie striga din grădină la mine ce faci în drum, intră în curte, însă nu trecea mult și ulița se cutremura de pașii grei și neastâmpărați ai caprelor nebune, ai oilor grăbite, ai vacilor sătule și leneșe. Toate mugeau, behăiau, pe lângă vocile obosite și certărețe ale Zigulesei a Bătrâne, Dobriței, tanti Iulia, Lenuței, Titei, lui Gică, Dragoș. Aduceau cu ei soare ars, brațe de fân mirositor și crengi uscate pentru foc, le târau prin praful uliței si fiecare om avea norul lui, din care se desprindea puțin ca să îmi răspundă la salut sau să-mi zică ceva în glumă. În capul cozii, mândru și demn, venea Dragoș, cu capul lui de aur. Treci, fă, la loc, zicea el vacii leneșe, să-l văd eu cât de important este în funcția lui de ajutor pentru mămica. Continue reading

Florica

Florica era dușmanca de moarte a Ricăi. Cu destine diferite, s-au adunat pe aceeași uliță unite de un bărbat șchiop și strâmb. Venise din alt sat și se mutase cu cei patru copii la Costică, al doilea bărbat, care și el avea trei copii fără mamă, slabi și murdari. Florica s-a trezit cu șapte copii. Avea 29 de ani și era deja văduvă. S-a gândit că decât văduva Ciutei, cu patru copii, mai bine femeie măritata de-al doilea în Măgura, cu șapte copii. S-o descurca ea cumva. Florica s-a mutat în casa unde face ulița un colț, față în față cu tanti Dorina, mama Silviei. Acolo era colțul rău, stăteau bârfitoarele și urâtele alea care toată ziua stau la taclale și n-are nimeni nicio treabă. Așa le eticheta Rica, trei case mai încoace, spre deal, față în față cu noi. Rica nu avusese copii și era sora lui Costică. Pentru ea, cei șapte copii se împărțeau în ăia patru răi și amărâții ăia trei, fără mamă. Până când s-a recăsătorit Costică, cei trei hălăduiau înfometați și jegoși de colo-colo, lăsați în urmă de o mamă fără instinct. Rica nu i-a căinat cine știe ce și nu i-a luat la ea să îi îngrijească, deși erau vecini. Cum a apărut Florica, a început războiul. Continue reading

Metamorfoze mici

Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Asta părea să fie firul existențial după care își desfășurau viața cei mai mulți din Măgura și mai ales bunicii mei. Ei spuneau că duseseră o viață grea și de nevoie deveniseră inventivi, storcând obiectul până la epuizare. Eu cred că era și asta, dar mai era, pe lângă respect, și dificultatea de a se despărți de lucrurile din jur, care nu erau doar lucruri, ci un fel de asistenți care gravitau în jurul nostru. Eu mă simțeam fericită cu acest balet al obiectelor care nu mureau niciodată prin ograda noastră, fără să fie nevoie să-mi iau adio de la ele. Copiilor le plac constantele, pentru ei fiecare zi ar putea fi la fel.

Găleata curată cu care ani de zile se scosese apa din fântână, când se strica, devenea găleata de lături pentru porci. Pantofii buni al lui tataie, când se stricau, deveneau papuci de curte. Căptușeala de la o haină veche devenea vestă de jurna și tataie urma să o poarte toamne și ierni la rând, când făcea treabă în atelier. Ibricul de ceai de pe sobă devenea cancioc in grajd. Continue reading

Lungul drum al rufelor către noapte

Și iarna și vara rufele se spălau în copaia de lemn, pe care tataie o aducea din pod, dis de dimineață,  în căsuța de aur. Bunica dedica o zi pe săptămână acestei operațiuni. Rufele se lăsau la înmuiat încă din zori, în apa încălzită pe sobă. Bunica rădea cu răbdare săpun de casă direct în copaie, pe o răzătoare veche, ruginită. Fiecare gest avea durata și mica lui ceremonie. Eu o urmăream de la distanță, copiind în ligheanul emailat pe care mi-l dăduse mamaie pentru păpuși, gesturile ei. Bunica aducea cu găleata apă de ploaie, strânsă în niște butoaie de lemn puse direct sub streașină și acoperite, când nu ploua. Continue reading

Magazinul de muște

În ultima cameră, cea cu vedere la drum și brad în fața ferestrei, acolo era magazinul de muște. Chiar pe pervaz. Acolo se termina în fiecare duminică vizita părinților mei și bucuria mea. Oricât aș fi amânat momentul sau m-aș fi mințit că mai e mult până trebuie să plece, venea metalic ca o ușă de palier acel moment când tata zicea: gata iubito, noi trebuie să plecăm.

Ai mei veneau la țară să mă vadă în fiecare sâmbătă după-amiază, spre seară. Clocoteam încă de dimineață și timpul mi se părea că își bate joc de mine când o lungea atâta, ca slujba de duminică, și își dubla parcă dimensiunea, o oră părea două ore, două ore păreau patru și uite așa, trăiam sâmbetele la dublu, ca și cum săptămâna avea opt zile, șapte de așteptare și una de fericire. Mamaie mă îmbrăca mereu cu haine bune și mă certa să nu mă murdăresc, că vine mama și se supără. Eram curată și la păr și la unghii, eram dichisită, dar deși mă bucuram că vin ai mei, era ziua în care simțeam cele mai înalte tensiuni trecând pe deasupra curții noastre. Mamaie umbla de colo colo, vântul bătea prăfuit prevestind ceartă, teiul devenea din gălbui cenușiu, iar eu nu aveam voie să mă joc. Și în așteptarea asta, și jucăriile păleau plictisite, Dragoș tot trăgea iritat de mine să ne dăm în leagăn, să ne urcăm în cais, neînțelegând de ce brusc nu mai era voie. Mama mă găsise odată cu o bluză neasortată cu fusta și în picioare doar cu sandale, fără șosete. Urmase o ceartă urâtă între ele. Acum eram toți atenți să arăt corespunzător.

În sfârșit veneau ai mei. Continue reading